Brâncuși. Ca să ajungi la Coloana Infinitului, mai întâi așază-te la Masa Tăcerii
Despre Brâncuși știm cum sculptează. Dar știm și cum grăiește?
Indiferent de arta pe care o practică, artistul este artist și în arta vieții – pe care o trăiește mai bine sau mai puțin bine, ca noi toți. Dar o simte mai intens, o explorează mai amplu și o intuiește mai profund. Adeseori o înțelege mai bine. Cu siguranță, prin cât simte și cum o exprimă, artistul scoate viața la lumină.
Cum grăiește Brâncuși ne arată Sorana Georgescu-Gorjan, în cartea Așa grăit-a Brâncuși.
LIMITELE PE CARE SĂ LE DEPĂȘEȘTI
”O pasăre a intrat, odată, prin fereastra atelierului meu. Și încerca să iasă bătând în geam și nu găsea ieşirea – căci se lovea mereu de sticlă. S-a așezat apoi să se odihnească. Și a încercat din nou și a ieșit. Sculptura este la fel: dacă găsești acel geam (acea ieșire), te ridici înspre cer, intri în împărăția cerurilor…”
Și viața e la fel. Găsești ieșirea atunci când te găsești pe tine însuți, pentru că orice drum începe cu tine, pe calea ta poți merge numai tu și numai fiind tu însuți ai acces la resursele tale – adevărate și toate. Iar când te așezi, nu numai că te odihnești, dar te regăsești – pentru că înlocuiești chemarea minții cu chemarea inimii. Inima este discretă, subtilă și este adeseori denigrată de rațiune. Dar dacă mintea depozitează știința omului, inima este conectată la înțelepciunea Universului – ceea ce o face mai știutoare și mai cuprinzătoare. Așadar, calea și ieșirea le găsești cu inima. Inima ta, nu a altuia.
Și Ion Cucu spune că “există un prag de sus în fiecare meserie. Nu unul de care să te ferești și să-ți dea dureri de cap. E pragul care, odată atins, îți ia toata frica și îți confirmă că n-ai trăit degeaba”.
Iar Gay Hendricks susține că ne-am putea petrece majoritatea timpului operând în zona geniului nostru dacă am reuși să depășim acea limită iluzorie pe care singuri ne-o impunem – the Upper Limit Problem, cum o denumește el.
Matthew K. Cross semnalează, și el, că: „Fiecare dintre noi este un geniu. Ne naștem purtând în suflet un geniu și un lider. Iar aceasta este o comoară pe care o putem găsi numai în interiorul nostru. Nu ne mai rămâne decât să localizăm această comoară, să o scoatem la suprafață, să o punem în valoare și să o împărțim cu ceilalți.”
LIMITELE PE CARE SĂ LE RESPECȚI
“Frumosul fluture a murit sub vitraliul de sus. În zadar am deschis cele două uși mari și cele șase ferestruici. În zadar cu o prăjină am vrut să-l fac să găsească iesirea. Frumosul fluture, atras de lumină, s-a izbit cu capul de geam până ce a murit. Așa e și cu noi, când lumina noastră interioară e mai mare decat știința noastră, ne spargem capetele de ziduri de netrecut, când ne-ar fi atât de ușor să găsim ieșirea.”
„A ști” nu funcționează fără „a înțelege”. Asta nu înseamnă că totul trebuie înțeles, ci înseamnă că e bine să știi când să insiști, când să te oprești, când să mergi mai departe sau când să mergi în altă parte. Uneori, bine nu e să faci mai mult sau mai puțin, ci altceva. Iar când nu înțelegi ceva, cheamă-ți în ajutor inima. Ea îți va arăta calea, iar tu vei ști să mergi pe ea, chiar dacă nu vei înțelege de ce e așa.
PIRAMIDA NU E COLOANA INFINITULUI
“Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)… Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi…”
Maslow ne arată ierarhia valorilor umane. Nevoia de apartenență este una din nevoile psihologice de bază ale omului, dar noi o confundăm cu integrarea. A aparține înseamnă a fi acceptat și iubit exact așa cum ești – așadar necondiționat și deplin. A te integra înseamnă a fi acceptat dacă renunți la părți din tine – așadar condiționat și parțial. Dacă în loc să se lupte pentru ierarhie sau întâietate, oamenii ar colabora și s-ar susține în toate, atunci „ar crește și s-ar împlini în chip firesc” și ar aparține fără dificultate.
„Ai mai mari șanse de succes dacă lucrezi cu bucurie, în loc să te gândești că viața depinde de atingerea unei ținte, pentru că vei fi mai capabil să te conectezi la ceilalți oameni. În general, e mult mai probabil să ai parte de resurse din abundență atunci când ești generos și (atoate)cuprinzător și când îi faci pe ceilalți părtași la pasiunea ta pentru viață.
Atunci când te concentrezi pe abundență, ești mai puțin preocupat de control și îți asumi riscuri mai ușor, te dăruiești mai ușor. Nu-ți vei sacrifica visul pentru profituri pe termen scurt. Vei fi dispus să gândești pe termen lung, chiar dacă nu poți prezice exact rezultatele. În lumea măsurătorilor stabilești obiective pe care apoi te străduiești să le îndeplinești. În universul posibilului, creezi contextul și îi îngădui vieții să se desfășoare și să se dezvăluie“, scriu Benjamin și Rosamund Zander în cartea lor, The Art of Possibility.
Și David Brooks ne atrage atenția că trăim într-o cultură a fragmentării și a izolării sociale. Avem probleme multe și diverse, dar suferința vine din aceeași cauză: lipsa legăturilor sănătoase dintre oameni, faptul că nu reușim să-l privim și să-l acceptăm pe celălalt în întregime, să vedem și să respectăm demnitatea fiecăruia – iar asta conduce la frică, neîncredere, umilire și animozitate. Este o cultură a hiper-individualismului, care susține că împlinirea de sine se face separat de ceilalți. Dar există o categorie largă de oameni care au conștiința interdependenței. Sunt deschiși, inclusivi, iubitori, ospitalieri, prietenoși și atenți. Pe acești oameni David Brooks îi numește Țesătorii – cei care țes pânza vieții. Țesătorii sunt creatorii de comunitate. Lumea e plină de Țesători – care sunt, adesea, oameni foarte simpli și nu atrag atenția asupra lor. Dar atrag încrederea. Îi găsești ușor. Totul e să întrebi: În cine au oamenii încredere pe-aici?
„Ambițioșii își dau merite obținând distincții artificiale. Este anormal. Este o nebunie.”
“Să nu te urci prea sus pe piramidă. În vârf ajung puțini și sunt repede zvârliți. Viața se află jos, pe pământ.”
Pentru că pământul dă măsura funcționalității și îți arată înțelepciunea vieții.
CA SĂ AJUNGI LA COLOANA INFINITULUI, MAI ÎNTÂI AȘAZĂ-TE LA MASA TĂCERII
„Să vezi până departe este una. Să mergi acolo este alta”, spune Brâncuși. Pentru că scopul nu este să ajungi, ci să vezi. Destinația este doar un pretext pentru călătorie, ceea ce vezi te face să pornești la drum. Scopul este călătoria și tot ce-ți dezvăluie ea – tot ce te învață despre tine, lume și viață, tot ce te îndeamnă să vezi, să creezi, să construiești.
„Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre El este important”, spune Brâncuși. La fel credea și Constantin Tănase: „idealurile se aseamănă cu stelele. Nu poți ajunge la ele, dar te poți orienta”.
Cum și de ce? Ne spune tot Brâncuși: “călătoria, în realitate, are loc înlăuntrul nostru”, pentru că “timpul perfecționează spiritul omenesc și spiritul cere el însuși aceasta”, iar ”prima datorie este să fii cinstit cu tine însuți”.
Așadar, alergând spre destinație, nu pierde călătoria. Nu sta cu ochii pe obiective, ci lasă-te ghidat de bucurie. Bucuria te va ține pe cale, pentru că este în acord cu talentele și cu valorile tale. Prin urmare, ce te bucură și te trezește te împlinește și te crește.
„Coloanele mele […]; am făcut mai multe, dar doar una a reușit să urce spre cer”.
Ai de simțit și de aflat, de construit și de dărâmat, de intuit și de învățat până să atingi infinitul către care ai plecat. Iar dacă nu mai vezi sau te rătăcești, nu te speria. Așază-te la masa tăcerii și ascultă-ți inima.
Sursa: Așa grăit-a Brâncuși, Fundația-Editura Scrisul Românesc, 2012.
Foto: Pixabay