Bogdan Olaru: „Provocarea adusă de pandemie este pe măsura puterilor noastre. Îi putem face față” – Cover Story II
O societate complexă precum cea de astăzi nu ar fi fost posibilă fără construirea unor relații sociale bazate pe reguli, principii și valori. Adoptate de membrii comunității și transmise de la o generație la alta, valorile au fost într-o permanentă dinamică, întrucât sunt influențate de factori precum condițiile sociale sau economice, emancipare, mentalități, forma de organizare statală, evenimente istorice etc. Omenirea a renunțat în timp la unele valori, a adoptat altele, dar, peste vreme și vremuri, s-a ghidat, în general, după un set fundamental de valori și principii, care servesc ca niște piloni de bază ai construirii unei societăți.
Despre valori, influența istoriei și a crizelor asupra lor, despre moralitate și dileme morale, dar și despre impactul actualei crize asupra societății de astăzi și principiile după care se ghidează ea, am stat de vorbă cu Bogdan Olaru, cercetător științific la Institutul de Cercetări Economice și Sociale al Academiei Române, Filiala Iași. Autor al mai multor volume și articole științifice publicate în țară și străinătate, membru al Societății Române de Fenomenologie, Bogdan Olaru a studiat filosofia în Iași și Berlin și a absolvit psihologia la Universitatea din Göttingen (Germania). Unul dintre domeniile lui de interes este filosofia moral-politică (sau filosofia practică, așa cum este întâlnită denumirea acestui domeniu de cercetare în structura facultăților de filosofie).
Cum modelează sau schimbă istoria valorile după care se ghidează o societate și care e impactul acestor schimbări asupra membrilor ei?
Revoluția tăcută
Acum 50 de ani, politologul Ronald Inglehart avansa ideea unei revoluții tăcute în Europa, explică Bogdan Olaru. Inglehart a pus în evidență faptul că, de la o generație la alta, are loc un schimb al valorilor și a discutat despre acest schimb în contextul culturii politice a societăților industriale avansate. În opinia lui Inglehart, oamenii au tendința de a reține o anumită ierarhie de valori pe parcursul întregii vieți de adult, odată ce caracterul lor s-a conturat complet în copilărie și prima tinerețe. Acest proces de cristalizare a ordinii valorice personale diferă de la o generație la alta, astfel încât Inglehart a putut observa la noile generații („noi” în anii ’70 ai secolului trecut) o turnură spre valorile „post-burgheze”, cum le numea el atunci, valorile afirmării apartenenței sau adeziunii personale și valorile asociate unor nevoi estetice și intelectuale. Acestea câștigă prioritate în fața siguranței materiale – cel puțin în țările unde această siguranță este un fapt de la sine înțeles. Iată, de exemplu, vine cu precizări Bogdan Olaru, libertatea de expresie. Sondaje realizate în Germania anilor ’60, subliniază el, arătau cum importanța acordată acestei valori scădea odată cu înaintarea în vârstă. Persoanele peste 65 de ani (deci născute în jurul lui 1900) acordau prioritate libertății de expresie în ordinea lor de valori într-o mai mică proporție (34%) comparativ cu persoanele între 16 și 25 de ani (58%): „Această creștere în importanță a unei valori fundamentale a societății germane de atunci ar putea fi un efect al ciclurilor normale ale vieții: este posibil ca în tinerețe să punem mai mult preț pe libera exprimare a ceea ce credem și gândim decât mai târziu în viață. Ei bine, Inglehart a putut arăta că, în special în acest caz, există o schimbare intergenerațională, o tendință de creștere a importanței valorilor non-materiale. Dar acesta nu este «the end of the story»”.
Libera exprimare și formele de expresie alese, a continuat interlocutorul nostru, depind de cultura prezentului și, astăzi, tot mai mult, de tehnologia care facilitează manifestarea unei serii tot mai variate de exprimări individuale. Mai mult, spune Bogdan Olaru, această turnură dinspre securitatea materială spre alte valori nu este ireversibilă: „După criza financiară din 2008-2009, știm că generațiile mai tinere pierd sentimentul acestei securități materiale și se uită cu reproș spre bunăstarea acumulată (și nedistribuită) de părinții lor. Prin urmare, există o astfel de dinamică a valorilor, iar factori sociali, economici, chiar cunoașterea tot mai avansată despre echilibrul fragil al mediului înconjurător determină schimbări în ordinea valorilor”.
Post-materialismul și piramida lui Maslow
Conceptul de post-materialism introdus de Inglehart odată cu Revoluția tăcută este și astăzi un instrument în dezvoltarea unei înțelegeri a culturii moderne. L-am întrebat, așadar, pe Bogdan Olaru dacă și valorile „post-materialiste” sunt supuse unei dinamici specifice. „Foarte probabil, da”, a spus el explicându-și răspunsul prin prisma teoriei lui Maslow: „Când ne apropiem spre vârful piramidei de nevoi, intrăm pe un coridor care pare să fie destul de îngust. Puțin pare să mai rămână de dobândit, puține redute de cucerit. Dar în realitate nu este așa. Înțelesuri și aplicații diferite pot fi găsite pentru valorile realizării personale, dacă admitem că acestea sunt cele mai îndepărtate de baza piramidei lui Maslow. Realizarea personală depinde, în cazul fiecăruia, de lucrurile pe care le apreciem, deci de ordinea personală de valori. Aceasta depinde, la rândul ei, de o serie de factori precum nivelul educației, oportunitățile disponibile la un moment dat sau chiar starea familială”.
Pentru a-și susține afirmațiile, Olaru face trimitere către un studiu din 2017, care a analizat date din valurile succesive de aplicare a „European Social Survey” între 2002 și 2014. Elyakim Kislev, un cercetător din Israel, a observat că persoanele necăsătorite, prin contrast cu cele căsătorite, apreciază mai mult acele aspecte folosite pentru a surprinde autorealizarea: libertatea, creativitatea, tendința de a încerca lucruri noi și dorința de recreere – aspecte considerate în acest studiu măsuri ale valorilor post-materialiste. Datele din acest studiu provin de la chestionare aplicate unui număr impresionant de participanți: peste 260.000 de seturi de date provenind de la persoane din 31 de state din Europa. Interesant este că cel puțin două dimensiuni „nemateriale”, creativitatea și disponibilitatea de a încerca lucruri noi, sunt pozitiv corelate cu nivelul fericirii sau al satisfacției personale. Rezultatele din acest studiu au arătat că persoanele necăsătorite recunosc aceste valori ca sursă a fericirii lor personale într-o măsură mai mare decât persoanele căsătorite, deși cele două categorii nu se deosebesc prea mult în privința importanței pe care o acordă acestor valori. Apreciind experiențe non-materiale, persoanele singure (necăsătorite) sunt capabile să obțină un câștig mai mare din punct de vedere al fericirii personale, decât reușesc să obțină persoanele căsătorite. „Acest rezultat ne face să luăm cu precauție opinia comună conform căreia cei căsătoriți sunt mai fericiți decât cei necăsătoriți. Sursele fericirii lor – atunci când sunt fericiți și unii și alții – sunt diferite. Totodată nu putem să extragem de aici recomandări pentru cei care încă nu s-au decis dacă doresc sau nu să se căsătorească. Astfel de cercetări ne ajută doar să aflăm mai bine ce valorizează oamenii, pe ce pun ei preț și să explicăm aceasta prin ce este definitoriu pentru viața lor. Știm că persoanele care nu s-au căsătorit niciodată apreciază mai mult libertatea prin contrast cu toate celelalte situații ale statutului civil (căsătorit sau în coabitare, divorțat sau separat, văduv). Dar, ne putem întreba, au ales cei necăsătoriți să rămână așa pentru că iubesc libertatea sau au ajuns să aprecieze această valoare după ce au experimentat viața de «single»? Tot ce putem spune este că cei necăsătoriți au de profitat mai mult de pe urma anumitor valori decât dacă, de exemplu, ar aspira spre o viață de familie. Neîmplinirea pe această dimensiune i-ar putea face nefericiți. Dar în nici un caz nu le putem recomanda să renunțe la această aspirație celor care își doresc o viață de familie”.
Nimic nu este înnăscut, totul se dobândește
Plecând de la exemplul aprecierii libertății (cauză sau efect al statutului de „single”), automat ne întrebăm dacă, de fapt, alegem conștient valorile după care ne ghidăm viața sau ele sunt rezultatul unui cumul de factori. Și, dacă sunt mai mulți factori care ne influențează, care dintre ei – nivelul de educație, mediul în care te formezi, cultura, caracterul, credință, normele sociale cărora te supui – ar avea un rol mai pregnant. „Evident, tot ce este adeziune valorică ține de sfera caracteristicilor dobândite. Nimic nu este înnăscut. Chiar dacă ne petrecem copilăria într-un mediu tradiționalist, nu înseamnă că suntem conservatori pentru că ne-am născut acolo. Predeterminată este cel mult seria de opțiuni, dar, în final, fiecare individ are suficiente ocazii în viață ca să-și exprime și formeze preferințele, ca să-și ordoneze prioritățile, în măsura în care nu este o natură eminamente dezordonată. Trebuie însă spus că, deși, în general, toți dorim să avem o viață fericită, lucrurile pe care le apreciem și la care ținem cel mai mult nu sunt întotdeauna sursa fericirii noastre. Totuși, continuăm să le prețuim, chiar și atunci când știm că nu ne fac mai fericiți. Judecătorul care crede sincer că dreptatea trebuie să prevaleze în deciziile sale va fi poate copleșit de frământarea interioară și îndoiala că nu a identificat soluția corectă. La fel, chiar dacă prețuim libertatea, este posibil ca stresul care însoțește exercitarea ei, dat fiind inegalitatea și competiția pe care le generează, să ne copleșească. În final, ne simțim mai puțin fericiți și nu este exclus ca unii dintre noi să-și dorească o limitare a libertății pentru mai mult confort și siguranță”, a concluzionat filosoful Bogdan Olaru.
Citește și Prof. dr. Andrei Miu: ”Educația este centura de siguranță a creierului nostru” – Cover Story III
Q&A Criza valorilor. Ordinea și dezordinea valorică
Din aproape în aproape, dialogul nostru a ajuns și la subiectul central al acestei ediții, percepția valorilor în societatea românească prin prisma provocărilor aduse de pandemia cu care ne confruntăm de la începutul acestui an. Cum vede filosoful Bogdan Olaru transformările societății românești prinsă de atâtea luni în colții crizei, în subcapitolul Q&A.
Din ce în ce mai des, analizele economice, sociale sau politice ale realităților din România sunt însoțite de aprecieri de genul: „România nu își poate atinge potențialul maxim pentru că întregul sistem funcționează pe o scală strâmbă sau incorectă de valori”. Sau: „România se pierde, zi de zi, puțin câte puțin, pe fondul carenței de principii și valori”. Sau: „România se depopulează și îmbătrânește, lipsa valorilor și a eticii sociale determinând să emigreze tot mai mulți tineri calificați în cele mai variate profesii”. Avem de a face, într-adevăr, în România, cu o criză a valorilor?
Valorile și principiile oferă orientare în viață, deopotrivă pentru proiectele individuale, dar și pentru societate. Nimeni nu reușește să realizeze ceva durabil în viața personală dacă își schimbă constant standardele, reperele valorice. Cred că acest lucru este valabil și pentru proiectele conviețuirii în comun, pentru societate în general. De aceea, îndrăznesc să ofer o explicație alternativă pentru presupusa „derivă” deplânsă în formulările de mai sus: deseori cunoaștem ce este corect sau drept, dar nu reușim să urmărim acest fir roșu cu consecvență. Desigur, mai este și situația des întâlnită în care nu reușim să ne punem de acord asupra a ceea ce este corect sau drept. Cred că aceste două deficiențe le avem în vedere atunci când deplângem o scală valorică incorectă, carența de principii și valori etc.
Care sunt în „vremuri normale” cele mai importante valori ce țin o societate unită, dinamică, prosperă, optimistă și funcțională?
Probabil că cea mai benefică trăsătură pentru prosperitatea unei societăți este stabilitatea. Desigur, nu stabilitatea sistemelor autocratice, care doar maschează sau trimite în underground nemulțumirile sociale, pentru a le alimenta explozia ulterioară. Nu cred că stabilitatea este și prima dintre virtuțile sociale. E notorie concepția filosofului american John Rawls care punea pe prim-plan virtutea dreptății: prima și cea mai importantă dintre virtuțile sociale este, în viziunea lui, dreptatea în sensul echității sociale. Dați-mi voie totuși să-mi exprim nesiguranța față de ce am putea înțelege prin „vremuri normale”. Înainte de pandemie, aș fi spus că starea normală a societăților este cea de pace. Când apar conflicte armate sau confruntări interne violente, trecem într-un regim de urgență, în care multe norme și valori sunt instrumentalizate în favoarea imperativelor momentului (restabilirea păcii, recrearea condițiilor pentru prosperitate, apărarea „ființei naționale” etc.). Dar iată că și pandemia ne-a obligat să trecem într-o stare de urgență, care se perpetuează și devine normalitate. Nici nu trebuie ca șeful statului să declare „starea de urgență”. Ea este aici – luați în calcul doar declarația recentă a secretarului de stat Raed Arafat: „Lupta cu COVID-19, din păcate, am pierdut-o”.
Să înțeleg că ne putem aștepta la modificări iminente în sfera valorilor?
Fără îndoială că da. Sau, mai corect spus, ne putem aștepta ca fiecare dintre noi să fie obligat să-și regândească prioritățile, așa cum se întâmplă de obicei când ne aflăm sub presiunea unei amenințări. Chiar și cei care nu cred în pericolul pandemiei sunt în contact cu persoane care cred și care fac schimbări importante în viața lor. Aceste reorientări au efect și asupra scepticilor, astfel că ne obligă pe toți la schimbări de comportament, la reașezări ale preferințelor și la revizuiri ale ordinii valorice. Nu-mi pot da încă seama foarte bine spre ce ne îndreptăm, dar fenomenul nu este deloc inedit. În posteritatea imediată a Marii Crize Economice (1929-1933) sau a celui de-al Doilea Război Mondial, părea evident că valorile materiale erau cele mai importante. Cetățenii tuturor statelor aveau nevoie de securitate și de prosperitate, de siguranța zilei de mâine. În trecutul mai apropiat nouă am asistat la o turnură spre așa-numitele valori post-materialiste, o schimbare care ne arată că tot mai mulți dintre noi prețuim realizarea personală, experiențele inedite, felul personal de a ne prezenta celorlalți etc.
Cum putem păstra în echilibru ecosistemul uman, relațiile interumane, controlul gândurilor și al sentimentelor în această perioadă în care recomandarea prioritară este păstrarea distanțării sociale?
Există exemple de inginerii sociale în care statul a cerut de la populație distanțări mult mai brutale, cu consecințe devastatoare. Spre deosebire de ele, ce ni se cere acum este pe măsura puterilor noastre. Îi putem face față. Să ne gândim la cum și-a propus statul britanic să-i protejeze pe copii în iminența bombardării marilor orașe în al Doilea Război Mondial. Copiii au fost trimiși în zonele mai sigure din vecinătatea orașelor. Astăzi, cărți bine vândute și scenarii de film evocă separarea copiilor de părinți ca pe o idee genială, o poveste de succes a efortului de război al acelei țări. Însă, dacă ne gândim mai bine, a fost un sacrificiu dureros, deopotrivă pentru părinți și pentru copii, cu impact colosal din punct de vedere psihologic. Cu siguranță au fost copii care nu și-au mai revăzut părinții, așa cum se întâmplă de multe ori în război, și care ar fi preferat să trăiască mai degrabă cu ei, orice s-ar fi întâmplat. Statul a decis altfel. Iată și un alt exemplu. Până târziu în secolul 20, în Irlanda, copiii născuți în afara căsătoriei erau aduși forțat în orfelinate. Femeile însărcinate erau constrânse să poarte sarcina acolo și apoi să părăsească instituțiile fără copiii lor nou-născuți. Această separare de o cruzime covârșitoare era cerută în numele unui „mai bine” al copilului, căci aceste orfelinate finanțate de stat erau administrate de Biserica Catolică din Irlanda și se considera că doar acolo vor putea primi acești copii o creștere și o educație adecvată. Orfanii de altădată sunt și astăzi bântuiți de traumele separării, impusă mamelor necăsătorite în numele acestui „bine” al copilului. În fapt, tratamentul pe care l-au primit copiii acolo a fost inuman. Mortalitatea era absurd de ridicată. Viața în sine a fost devalorizată. La fel și moartea lor. În 2014, au fost descoperite rămășițele a 800 de fetuși și copii până în trei ani într-o groapă comună în structura subterană cu 20 de camere a orfelinatului din Tuam (supranumită „the chamber of horrors”) din perioada celor 36 de ani de funcționare a acestei instituții. Separarea între mame și copii a fost pretinsă în numele unui bine iluzoriu, ba chiar în buna cunoștință a sensului ei distructiv. În lumina acestor exemple, vom înțelege că distanțarea fizică cerută acum (să ne vedem mai rar cu cei dragi, să petrecem mai puțin timp cu ei în restaurant, să călătorim mai puțin și altele de acest fel) este și va rămâne un episod benign. Cum am spus, este pe măsura puterilor noastre și îi putem face față.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 268
Pentru abonare, click aici
Răsfoiește!
