Am stiut ce vreau, ce sa incerc, ce sa cer

Ce mai faceti, domnule Cornel Nistorescu?

Nimic. Sunt un liber-ratacitor, un liber profesionist.

In septembrie 2004, si-a vandut actiunile de la Evenimentul Zilei. Acum, munceste, ocupandu-se de investitii in constructii. Detine 10% din actiunile TBWA Advertising, o companie de publicitate. A infiintat o alta societate – Alfa Cont – care monitorizeaza publicitatea din Romania si e lider de piata pe segmentul ei. Este in continuare actionar la Radio Total (7%) si la Europa FM. In urma publicarii editorialului "Cantarea Americii", in septembrie 2001, a devenit cel mai celebru ziarist roman.

Atunci cand ati scris despre solidaritatea americanilor in drama din 11 septembrie 2001, anticipati ca veti avea un asemenea succes?

Doamne fereste! Trecuse deja destul timp de la atacul terorist. Pentru mine, de retinut a fost momentul cand s-au intamplat acestea. Eram imbracat la patru ace, ma pregateam sa ma duc la un concert in cadrul festivalului "George Enescu". Mi-a spus cineva sa ma uit pe CNN. Cand a cazut primul turn, am zis: "E jale!" Cand ne-a cazut si internetul, am inteles ca lucrurile sunt grave. Nu m-am mai dus la concert, am ramas asa cum eram imbracat si am scos o editie speciala a Evenimentului Zilei. La ora noua seara, noi eram deja pe piata.

In orele imediat urmatoare ati scris textul cu pricina?

Nu, trecuse ceva vreme. Am vazut un concert de binefacere la care participau actorii de la Hollywood. M-a impresionat reactia lor de solidaritate. Asa ca am scris despre tonul solidaritatii umane al marilor nume din actoria si muzica americana. L-am scris, mi-a placut cum a iesit si l-am publicat. Au trecut doua saptamani. Eram pe aeroportul din M"unchen, cand m-a sunat cineva sa-mi spuna ca in SUA se distribuie soldatilor americani textul meu. Mi-a cazut fata. Stateam singur in aeroport, intr-o sala de asteptare, si radeam de placere si de bucurie… Apoi, a inceput nebunia. Textul circula in America fara semnatura. Am aflat si am sunat la New York Times. Mi-a raspuns exact persoana cu care, in 15 minute, am si semnat contractul pentru drepturile de autor. Ei l-au vandut apoi in toata America. In trei zile, a aparut in 200 de ziare, in zeci de milioane de exemplare. Contractul prevedea ca eu sa am dreptul la 50% din total incasarilor.

Inseamna ca, din punct de vedere financiar, acel text a fost un boom!

A fost un lucru foarte fain. A aparut in vreo patru carti, in antologii de texte de patriotism american, in indreptare patriotice, ca prefata a unui album de fotografii despre steagul american. Si acum mai apare. In momentul in care am discutat la telefon cu cei de la New York Times, eram dispus sa apara pe gratis, doar sa fie semnat. Dar ei m-au intrebat: "Fifty-fifty is ok for you?" Normal ca a fost ok! Jur ca l-as fi dat pe gratis.

S-a schimbat ceva, din acel moment?

Absolut nimic! Nici nu m-am indragostit, nici n-am crescut zece centimetri si nici nu mi-au propus sa devin prim-ministru.

Cu scrisul cum stati?

Scriu o data sau de doua ori pe saptamana, in Evenimentul Zilei. Cand voi avea sentimentul ca ma voi depasi, ca as putea sa fac un pas mare in plus, voi scrie si altceva. Cum maine sigur nu voi face un mare pas in plus, de ce sa scriu? Numai ca sa ma aflu in treaba?

Mai stiti sa scrieti de mana?

Da, cum sa nu! Si la masina de scris, la care scriu cel mai bine. Poza mea la masina de scris a ilustrat articolul despre America si toti se mirau ca mai folosesc un asemenea instrument. Am noua masini de scris, peste tot cate una: la tara, la munte, in portbagaj, aici, peste tot. Am masini vechi de la 1900, de colectie. Chiar le folosesc, nu sunt de fite. Am o mana foarte mare si grea, de taran, de ciocanar. Fiind obisnuit sa scriu in orb, bat la masina foarte repede, in ritmul in care vorbiti, daca vreti. Doar fac asta de 25 de ani! Sunt o dactilografa perfecta!

Reportajele sunt punctul dv. forte, dar editorialul v-a adus consacrarea internationala. Care va e cel mai drag, ca specie?

Reportajul. Dar si editorialele mele sunt descrieri de oameni, imprejurari, locuri, situatii, amintiri… Mi-am permis sa ma si joc adeseori. Am scris un comentariu despre cum se facea candva dulceata. Cred ca am vorbit cu vreo 50 de doamne care se pricepeau la asta. Eu insumi, in copilarie, am transpirat la facutul dulcetii: curatatul fructelor, amestecatul, legatul borcanelor etc. Incercam prin acel text sa relansez placeri casnice uitate care ascund in ele savoare. Stiu oameni care, in urma articolului meu, au reinceput sa faca dulceata.

De ce ati ales filologia? Aveati chemare? A fost traditie de familie?

Nici vorba de traditie. Parintii mei sunt tarani. Amandoi nu insumeaza sapte ani de scoala. Am descoperit cartea, lectura. Acum citesc mai putin, ca noi toti. Si agenda electronica mi-o citesc din mers. Cand sa am timp pentru citit o carte?

Se zice ca ne asumam atatea proiecte cate putem duce.

Eu cred ca m-am inhamat la cat pot duce. Termin ce mi-am propus si apoi ma apuc de altceva. Romania este o tara a proiectelor neterminate, abandonate in camp, pe malul apelor: proiecte de business, de cariera, de spiritualitate, de cultura… Tot ceea ce ni se intampla este rezultatul unor proiecte abandonate: Casa Poporului, bulevardele… Eu stiu de la tara ca, daca incepi ceva, trebuie sa duci la bun sfarsit. Daca ai investit bani, timp, crampeie de viata, trebuie sa si termini. De exemplu, acum desavarsesc proiectul Evenimentul Zilei. Din 28 septembrie, voi putea sa ma uit pe pereti, sa zbor sau sa spun glume despre Evenimentul Zilei. Pana atunci, apartin acelui proiect, conform contractului semnat. In momentul in care am vandut actiunile de la Evenimentul Zilei, am castigat niste bani. Faptul ca am niste hartii sau un cont in banca nu e suficient, nu inseamna ca am terminat proiectul. Banii pe care ii castigi trebuie sa-i pui in situatia de tractiune economica. Daca ii tii sub saltea, sunt niste bani morti. Trebuie tratati ca parte din proiect. Cu banii castigati din proiectul Evenimentul Zilei, am creat un nou proiect economic pe care-l fac sa functioneze. Abia in momentul acela pot spune ca am terminat. Asadar, am inceput un proiect in ianuarie 1990, cand am facut o societate de media, am dezvoltat-o cat am putut, am facut un joint venture cu un mare grup multinational, i-am vandut acelui grup actiunile, am luat banii, i-am investit si asa s-a terminat proiectul meu, care s-a intins pe durata a 15 ani. Am facut un lucru cu cap si coada.

Cum puteti scrie editoriale la un cotidian pentru care nu mai sunteti trup si suflet?

Evenimentul Zilei este o parte din viata mea. Fireste ca sunt atent sa nu derapeze, dar pana acum nu s-a intamplat. Ii doresc sa ajunga cel mai important, pentru ca asa as fi mandru ca am lucrat la cel mai bun ziar din lume. Nu vreau ca lucrurile sa se prabuseasca dupa plecarea mea. Vreau sa fie eterne si sa poarte o particica din mine mai departe. N-am atata micime incat sa cred ca fara mine nu se poate. Respect contractul pe care l-am semnat, cu toate prevederile sale. Toata lumea civilizata face asa. Numai noi, romanii, credem ca se poate si altfel. Azi lucrezi intr-o firma, maine iei toti oamenii de acolo si faci o noua companie. Astea sunt haiducii! Relatiile de afaceri trebuie reglementate prin contract, nu prin muschi, putere sau tafna! Dupa 15 ani, am inchis relatia cu Evenimentul Zilei. M-am ales cu beneficiile de rigoare, cu onoarea, cu bucuria, cu experienta, dar si cu zilele lungi petrecute in redactie, de dimineata pana noaptea, si cu nervii mancati… S-a incheiat nemteste, cum se spune.

Ce va urma dupa septembrie 2005?

Nu stiu. Sunt foarte precaut. Nu sar usor intr-o barca noua.

Cum va apreciati cariera?

Daca ar fi sa ma privesc de sus, as vedea un traseu de soldat care a reusit sa duca un mars foarte lung, neasteptat chiar, supravietuind mai multor lupte, dar care nu stie daca a castigat vreun razboi. Cariera unui om este un spectacol uman, al devenirii, al dorintei de afirmare. E imaginea pe care o construim in raport cu ceilalti. Mie mi-a placut sa arat ca un tip marait.

Ati reusit!

Sunt un tip marait de care e bine sa nu te apropii. Cand cineva a vrut sa-si regleze distanta fata de mine, m-a deranjat. Am preferat sa-mi reglez eu distantele fata de ceilalti. E odihnitor si protector.

De cand ati capatat obiceiul acesta?

De pe vremea lui Ceausescu, cand faceam pe nebunul si scapam de corvezi, datorita acestui stil. Faceam foarte multa gura. Ii indepartam pe diversi tipi cand incercau sa vorbeasca cu mine. Eram socotit imatur, rebel, nonconformist, necopt. Chestia asta ma proteja. Toti ziceau: "Lasa-l dracului, ca e tampit! Are talent, dar nu te pune cu el, ca e tampit!" Oamenii importanti pentru mine au realizat ca sunt un om normal.

In ceea ce priveste rolul meu de model, am incercat sa le spun foarte multor oameni ce as face eu in locul lor si toti au facut pe dos. Sentimentul meu este ca sfaturile mele erau proaste. Probabil, contineau elemente neplacute: trebuia sa muncesti, trebuia sa fii corect, trebuia sa fii etic. Este reteta cu care eu am supravietuit, m-am afirmat si am castigat bani. Drama mea este ca sunt un om practic, simt mostenit de la mama. Stiu cum se fac lucrurile.

Confortul pe care vi-l ofera o situatie financiara prospera v-a schimbat mesajul de jurnalist?

Aveti impresia ca tac pentru ca as avea o problema sau ca imi tranzactionez punctele de vedere? Atunci cand am spus lucruri incomode, inclusiv in perioada comunista, credeti ca eram satul? In conditii dificile se vede cat caracter ai! Satul si cu bani multi, e foarte usor sa ai caracter. Toti banii pe care i-am facut, i-am facut in conditii curate si taxate de stat.

Stiu ca militati pentru ramanerea romanilor in tara.

Imi judec tara cu spirit critic. Ernesto Sabato spunea ca un patriot adevarat isi uraste tara in mod creator. Eu militez pentru mai putin cameleonism precum cel practicat de Ion Cristoiu sau Marius Tuca, care, pe de-o parte, dau lectii Romaniei si pe partea cealalta isi iau case de la guvern sau beneficiaza de bani de la autoritatile statului.

E unul dintre motivele pentru care ati iesit din Clubul Roman de Presa?

CRP nu era o organizatie profesionala. Tindea sa devina un sindicat de interese. Nu ma intereseaza sa-mi sindicalizez interesele cu Sorin Rosca Stanescu, Cristian Tudor Popescu si ceilalti. Daca am niste interese, pot sa mi le urmaresc si singur, nu trebuie sa ma organizez profesional cu ei. Nu pot face parte dintr-o organizatie care il are ca vicepresedinte pe un individ care este exemplu negativ in rapoartele facute de Reporters sans frontieres pentru proasta gestionare a libertatii presei intr-o institutie publica. Nu pot fi coleg cu Dragos Seuleanu in Clubul Roman de Presa. Sau cu alti tipi de acolo care pot fi oricand cercetati de politie.

Sunteti suparat pe ei, ca indivizi, sau pe presa, in general?

Sa va povestesc ceva. Eram invitat la o masa. Langa mine era un loc liber. Am intrebat pentru cine era pastrat locul. Mi s-a raspuns ca urma sa vina unul despre care stiam ca fura masini. M-am ridicat si am plecat: "Scuzati-ma, cred ca am gresit masa". Acesta este stilul meu de viata. Nu stau la masa cu niste oameni suspecti. Asocierea cu ei m-ar face de ras.

Asadar, tineti la imaginea dv.?

Nu, nu ma intereseaza imaginea, ci obrazul meu. Daca m-ar fi interesat imaginea mea, ar fi trebuit fie sa ma sinucid, fie sa ma duc sa pocnesc pe cineva. S-a spus despre mine ca sunt alcoolic, homosexual, spion… Nu sunt nimic din toate astea. Nu ma intereseaza ce spun ei. In psihologia oarecum rurala din care provin, imaginea nu exista ca si concept.

#squarebanner#

Mai pastrati legatura cu locul de bastina?

Cum sa nu? Tot neamul meu se afla pe valea Muresului, intre Sibot, Aurel Vlaicu, Orastie si Simeria. Acolo e bazinul meu de oameni fara imagine.

Ma duc de doua ori pe luna acasa. Parintii mei sunt in varsta. Nu sunt nici devotat, nici iubitor. Pur si simplu stiu ca trebuie sa ma duc sa vad de gospodarie. E rostul pe care-l purtam cu noi, prin nastere, si pe care nu-l putem abandona nici daca ajungem secretari generali ai ONU. Asta nu tine de gradul de cultura sau de educatie, ci de caracterul omului si de relatia sa paternala.

Cum s-a produs desprinderea de spatiul rural?

Relatia mea cu lumea a fost in primul rand de natura geografica. Credeam ca lumea e cam cat se vede. Dupa aceea s-a mai marit putin, pentru ca am iesit un pic din cuib. Am luat trenul si orizontul s-a mutat mai departe. Apoi, universul s-a tot extins, iar eu am devenit tot mai mic. La marginea satului nostru e un deal impadurit. Mi se parea urias. Everestul mi se parea o galma in comparatie cu el. Acum, cand ma duc si-l vad, nu inteleg de ce s-a facut atat de mic. Vazand cat de mare e universul, am realizat cat de multe sunt de facut si cat de mic sunt.

Studentia cum a fost?

Faceam de toate, foarte multe lucruri, ca si acum. Faceam cercetare stiintifica, folclor, mitologie, eram in asociatia studentilor, faceam teatru, jucam handbal… o mie de lucruri. Intotdeauna am avut nevoie de o zi de 50 de ore ca sa pot face tot ce mi-am propus. Am muncit mult. Din scoala profesionala, am iesit frezor-rabotor-mortezor. M-am angajat ca muncitor intr-o fabrica, iar liceul l-am facut la seral. Lucram in schimburi de noapte si de zi. Si mi-a placut sa citesc.

Ati invatat de timpuriu valoarea banilor?

Banii nu erau un concept foarte clar pentru mine. Viata nu curgea in ritmul lor, ci cu un rost. Nu strangeam fanul de pe camp pentru bani. O faceam pentru ca trebuia. Nu traiam in proiectia financiara de acum. Acolo, lucrurile au o ordine si o logica naturala.

Poate ar fi trebuit sa ramaneti acolo, un vrednic gospodar al satului…

Dar sunt si acum un bun gospodar al satului: fac ce trebuie facut. Adun cocenii de pe camp, intorc fanul, aduc lemne de la padure, repar acoperisul bisericii din sat… Acest mod de existenta imi da o perspectiva planetara. Trudind in cultura, nu sfarsesti decat prin a-ti inmulti setul de nelinisti si intrebari. Acolo, daca te asezi in mijlocul treburilor care au rostul lor, nu ai indoieli. Ai doar certitudini si obligatii. Te reintegrezi in mersul firesc al naturii, al treburilor pamantesti, al comunitatii. Daca as fi stiut ca, alegand cunoasterea, ma duc spre nelinisti si angoase, nu stiu daca as mai fi incercat spargerea tiparelor, nu stiu daca as mai fi plecat de acasa.

A folosit la ceva nelinistea?

Nu, n-am aflat nimic. Cel putin despre mine, inca n-am aflat nimic. Despre ceilalti stiu foarte multe lucruri, numai ca sunt diferite de cele care ma intereseaza despre mine. Stiu despre dv. ca ii sustineti pe tinerii in care credeti…

Oricarui om ii acord o sansa. Ii deschid usa, ii citesc un text. Daca imi place, ii deschid usa de tot si-l angajez. Si la Evenimentul Zilei, cine ma astepta la usa si imi dadea un text, il citeam. Daca textul era prost, asta-i viata! Nu pot sa angajez un imbecil. In viata, nu ai nevoie decat sa primesti o sansa. Eu, la randul meu, am primit o sansa gratuit de la alti jurnalisti si, la randul meu, sunt obligat sa fac la fel.

Cine sunt cei care v-au acordat sansa?

Profesorii mei de la Cluj, si apoi Niculae Stoian de la Viata Studenteasca, Nicolae Dragos si Sanziana Pop de la Luceafarul, Nicolae Dan Fruntelata. Sunt oameni care m-au publicat constant, fara sa-mi ceara nici un fel de serviciu, fara sa se intrebe al cui sunt, de unde vin si unde ma duc. Imi aduc aminte si sunt extrem de indatorat unui scriitor, Stefan Iures, care, intr-o sedinta de redactie la Viata Studentesca, a zis: "Oameni buni, nu-l puneti pe asta sa scrie prostii! Nu vedeti ca are talent si scrie foarte frumos reportaj!?" Sau profesorul meu de la Cluj, Nicolae Bot, care imi punea mereu cate o carte in mana si apoi ma incerca sa vada ce am inteles si asimilat. M-a purtat astfel, din aproape in aproape, prin toate cartile fundamentale ale culturii romane. O sansa se acorda foarte simplu: deschizi o usa unui om. Cat poate el duce, e altceva.

Cum sunteti, ca director de publicatie?

Ca manager, am lasat oamenii sa evolueze liber si am fost extrem de sever cand au comis excese nejustificate. La patru zile dupa am preluat Evenimentul Zilei, am plecat in Franta. Am lasat in postul de redactor sef un tip pe care atunci il vedeam prima data in viata. I-am lasat pe oameni sa gandeasca. Am capotat uneori in fata lor, am cedat, am stiut sa ma retrag sau sa-mi cer scuze in fata lor. Erau sedinte de redactie in care ma faceau pulbere. Ma tot gandeam: "Ce-i fac astuia? Il sanctionez, il dau afara, ii dau doua palme, il injur, ma ridic si plec?" Unul m-a tocat odata timp de 20 de minute. Discutaseram o chestie operationala, despre organizarea corespondentilor. M-am dus in birou. Imi venea sa plang. N-aveam ce-i face, avea dreptate. Mai tarziu, a venit singur sa-mi spuna ca sarise calul.

Asadar, recunoasteti cand gresiti?

Cred ca mai am puterea asta. Iar faptul ca stiu sa spun: "Imi pare rau. Cred ca e chifla mea!" imi da superioritate.

Sunteti un singuratic?

N-am prieteni, pentru ca prietenia cere timp, cere energie… Daca ar fi sa fiu pensionar, sa ma retrag undeva la tara si sa am o casa mare, sigur i-as lua pe cei cativa la care tin sa stea cu mine. Sunt potentialii mei prieteni. Intr-o buna zi, cand o sa vreau sa stau de vorba cu ei, o sa-i chem.

Concediu aveti, va faceti, va luati?

Concediu in stilul clasic, cu mers la munte sau la mare, nu am. Concediul meu este toata alergatura nesfarsita pe care am practicat-o in jurul lumii. Am calatorit enorm: din jungla Amazonului, pana in Muntii Australieni, Japonia, Peninsula Vietnameza, Nordul Canadei, Europa, Stepa Ruseasca.

Asta se intampla dupa 1990?

Nu, si inainte. In Japonia, de exemplu, am fost pe vremea lui Ceausescu, in calitate de jurnalist sportiv. De aceea faceam jurnalism sportiv, ca sa pot calatori, sa vad lumea. Mi-am amintit o intamplare de pe vremea aceea. Plecam in Japonia. Ma conducea un prieten cu masina la aeroport. Ne-a oprit un militian sa ne controleze actele. Cum eram in intarziere, am iesit si eu din masina si i-am spus ca ne grabim sa prindem avionul de Tokyo. "Dumneata sa taci, ca esti beat!", mi-a replicat militianul. De unde crezusem ca o sa-l dau gata cu destinatia mea, n-am reusit decat sa-l fac sa creada cu sunt beat, atat era de exotica iesirea din tara… Am vazut multe locuri din lumea asta. Multi nu si-au dat seama ca sunt plecat, pentru ca oriunde as fi pe planeta, caut un loc, ma asez la o cafea, cer doua coli de la receptia hotelului, scriu de mana repede un text si-l trimit imediat la ziar. Iar in acest timp eu sunt in celalalt capat al lumii…

Nu v-ati gandit sa plecati din Romania?

E singurul loc in care am si as mai putea avea un rost. Omul, prin nastere, are injectata o conexiune magica cu un loc, de care nu scapa. Piatra de deasupra mormantului este tot un semn al acestei legaturi magice. Nu am putut sa plec. Am avut parintii aici, iar eu sunt foarte legat de ei. Sunt si foarte mamos. Dar si daca as fi plecat, tot aici m-as fi intors. Rostul vietii este sa mergi si sa cunosti. Geo Bogza a spus un lucru destept: "A trai inseamna a merge". Eu am trait mergand, descoperind. Am venit din greseala in Bucuresti. Nu-mi pare rau decat uneori, cand tanjesc dupa o anumita candoare pe care mi-am pierdut-o in Bucuresti. Aici am devenit mult mai cinic, mai artagos, mai dur.

Jurnalistul este totusi limitat la spatiul limbii sale…

Esti prizonierul unei limbi, sigur. Eu sunt servitor si prizonier de limba romana. Internetul schimba mult in comportamentul omului. Daca ai geniu, cinism si dementa, poti sa stai la Bucuresti, sa faci un scenariu la "Razboiul stelelor" si sa-l vinzi la Hollywood. Se poate. Poti sta intr-un sat din Romania si sa vinzi la sume fabuloase produse intelectuale in orice loc pe planeta. Eu am descoperit ca se poate. Inhibitia unora este doar o inhibitie mentala, in capul lor. Lumea e libera si primeste creativitate, energie, imaginatie, valoare. Noi ne periferizam prin modul in care ne vedem. Gandim periferic. Eu n-am facut niciodata un rol marginal, oriunde m-am dus. Am stiut ce vreau, ce sa incerc, ce sa cer. N-am prea visat la lucruri care nu erau pentru mine!