Alex Gavan, Viata ca-n montagne-russe

Cu tot raul de inaltime, nimic nu l-a impiedicat pe Alex Gavan ca din 2004 incoace sa organizeze expeditii la foarte mare altitudine, dintre care trei au fost reusite pe varfuri de peste 8.000 de metri. O activitate care ii ocupa cam tot timpul. Nici nu incape discutie despre un job. Totusi, Gavan mai face si altceva decat sa se catere pe munti fara masca de oxigen. Cand nu e in expeditii, tine speech-uri motivationale – cum a fost cel din cadrul sesiunii TEDx, din luna octombrie de la Bucuresti – sau la solicitarea unor companii. Tot fara masca de oxigen, dar dintr-un alt motiv: pentru ca asa se umple de energie.

Cand ai un vis si crezi in el, pentru a putea obtine sprijin, trebuie sa convingi pe toata lumea de validitatea lui si sa le arati celorlalti ca te comporti responsabil. La fiecare noua expeditie, desi face tot ce este omeneste posibil ca sa „urce varful”, Alex Gavan ramane prudent si se asigura ca se va putea intoarce oricand riscul e prea mare.

Orice proiect la altitudini de peste 7.000 de metri incumba o doza foarte mare de risc. Pana in 2000, pe cele 14 varfuri de 8.000 de metri ale lumii murisera peste 591 de oameni, iar rata de mortalitate pe cel mai periculos dintre ei (Annapurna) era de 41%. Cu alte cuvinte, din 100 de oameni care urca acolo, 41 nu se mai intorc. „Un mod de abordare a riscului ar fi sa iti spui ca nu exista. Ideea e ca trebuie sa accepti ca exista”, spune Gavan. O alta premiza de reusita pentru proiectele sale legate de inaltimi este respectul fata de mediul in care actionezi. Pentru ca, spune el, „umilinta si piosenia fata de munte pot fi extinse catre orice alt domeniu de activitate, chiar si cand vine vorba despre mediul de afaceri”.

Dar de ce vorbeste Gavan despre business, cand in urmatorii sapte-opt ani vrea sa urce celelalte varfuri de 8.000 de metri ramase fara oxigen si fara serpasi? Atunci cand duci o astfel de viata, o slujba full-time iese imediat din discutie. Ce sa mai vorbim de un business. Alpinismul de altitudine e un proiect atat de complex incat necesita o implicare de mie la suta. In fiecare zi ii sunt necesare cel putin trei ore de antrenament pe care le efectueaza intr-o sala de fitness sau pe un panou de escalada. In weekend face fie alpinism, efectuand trasee de perete de mai multe lungimi, fie ture de anduranta.

Totusi, atunci cand nu se antreneaza, Gavan are intalniri cu sponsorii sau cu mass-media. Si tine speech-uri. Scurta perioada de timp in care a fost angajat – atunci cand seful sau era preocupat mai mult de prezenta la birou decat de rezultatele pe care le avea – este unul dintre motivele care l-au impins sa renunte la jobul stabil si sa isi urmeze pasiunea. Un lucru nu tocmai usor. Renuntarea la o slujba cu program de la noua la cinci te priveaza de confortul psihic pe care ti l-ar oferi un venit stabil, crede el. Gavan e insa o fire antreprenoriala, iar proiectele pe care le-a dezvoltat pana acum au fost pornite de la zero. Le-a crescut singur si singur si-a atras resursele necesare sustinerii lor. „Practic eu ma antrenez, eu urc muntele, eu fac marketingul, eu sunt propriul meu PR, le combin pe toate”, spune alpinistul cu o unda de autoironie. „Dar”, continua el, „daca nu devii una cu proiectul tau, n-are cum sa iti iasa”.

Realitatea izbeste

Elementul neprevazut apare si iti trage doua palme, chiar si atunci cand totul a fost riguros planificat. N-a existat expeditie la 8.000 de metri pe care sa n-o fi planificat minutios si care sa mearga pas cu pas, dupa jaloanele fixate. O data a fost jefuit, fiindu-i furata o suma importanta de bani, alta data a ramas fara parteneri de ascensiune. Cu o alta ocazie, chiar in ziua escaladarii varfului, conditiile de avalansa l-au obligat sa se intoarca din drum si sa caute o alta solutie. Oricare ar fi motivele, de fiecare data, intr-un proiect mare, intervin si probleme. Ceea ce americanii numesc „reality knocks”. Atunci, fie totul se darama, fie gasesti o solutie. Dar tocmai faptul ca planifici foarte bine, de la strategia de ascensiune pana la greutatea rucsacului, iti ofera cadrul necesar ca sa poti sa administrezi neprevazutul. Oricum, timp ca sa iti plangi de mila nu ai. Esecul nu e optiune, pentru ca ar insemna sa mori. Asa se face ca, daca se intoarce fara sa fi urcat varful, pentru el aceasta nu reprezinta un esec, ci doar o amanare, pana la o data viitoare cand se va intoarce ca sa isi indeplineasca obiectivul.

Gavan s-a intors in luna octombrie de pe Shisha Pangma din Tibet, cu un inceput de edem pulmonar. Ar fi fost cel mai simplu varf de 8.000 de metri pe care l-ar fi urcat pana acum. Teoretic, facuse si echipa cu un partener perfect: Horia Colibasanu. Acolo au intalnit-o pe Edurne Pasaban, celebra alpinista spaniola care avea la activ 12 optmiari, aflata la a cincea tentativa de escalada pe Shisha Pangma. Tot atunci, incerca sa urce si Andrew Lock, integralist de optmiari. Acesta era la a treia tentativa. Insa chiar acolo, in acel sezon, si-a gasit sfarsitul Roby Piantoni, italianul cu care Gavan impartise taberele de baza in expeditiile din Pakistan in 2007 si 2008, al carui deces a fost anuntat oficial la 15 octombrie a.c. Pe primii doi, ii considera niste staruri, fata de care se simte „mic”. Dar pana si faptul ca acestia reveneau a treia sau a cincea oara sa urce pe Shisha e o dovada lipsita de echivoc a faptului ca nereusitele anterioare nu le-au daramat moralul. De altfel, in istoria escaladarilor de 8.000 de metri, ascensiunile lui de succes cum au fost ale lui (Cho Oyu 2006, Gasherbrum 2007, Makalu 2008) sunt mai degraba exceptia decat regula. Nu stie exact cum s-a ales cu edemul pulmonar care a pus capat expeditiei. Poate ca a grabit ceva in procesul de aclimatizare (desi anul trecut in numai douazeci de zile, din tabara de baza pana la varf, facuse ascensiunea pe Makalu). De obicei, procesul de aclimatizare dureaza cel putin o luna. Ceea ce l-a speriat si l-a trimis acasa a fost si faptul ca era de trei ori sa se declanseze o avalansa de tip „plaque a neige” cand se retragea din tabara trei.

Mesager de Everest

In toamna aceasta a fost pentru prima data cand a putut organiza o expeditie fara sa fie obligat sa faca un tam-tam mediatic pentru a-si asigura finantarea. El considera asta o forma de oarecare exibitionism dupa expeditia de pe Everest (tentativa abandonata in luna mai 2009 din cauza caderilor de gheata). Atunci, in primavara, angajamentele sale cu mass-media prevedeau, ca pe langa interviurile la radio, o data la doua zile, sa trimita corespondente pentru programele de stiri, sa isi updateze site-ul, sa trimita editoriale, un efort mare consumator de energie. Pentru acest demers a folosit echipament de transmisie prin satelit de ultima generatie caruia trebuia sa ii poarte de grija. Cu toate dotarile, constrangerile si obligatiile morale, riscul la care s-ar fi expus era unul asupra caruia nu avea nici un control. Gavan isi aminteste ca vremea neobisnuit de calda pentru perioada premusonica din zona Everest facea ca portiunea de traseu aleasa sa reprezinte o adevarata ruleta ruseasca.

„In cazul unor munti cum sunt Gasherbrum 1, 2, Everest, Shisha Pangma, pana sa inceapa ascensiunea trebuie sa traversezi niste ghetari plini de crevase, care pot avea de la 1 pana la 50 de metri adancime si o latime de la cativa centimentri la cativa metri. Din cauza ca ghetarul se misca, la un moment dat cand trece peste stanci, crevasele se largesc foarte si se transforma in seracuri, turnuri mari de gheata”. Sutele de blocuri suspendate de gheata, pe la baza carora trecea traseul, se prabuseau fara vreun tipar anume, descurajand orice strategie de ascensiune. Traseul trebuia facut de zece ori, pentru a construi lantul de aprovizionare. Ori, in afara de faptul ca s-a rupt un pod de gheata cu el si a cazut intr-o crevasa, avalansele se dezlantuiau din toate directiile si amenintau tabara de baza, iar seracurile se prabusau si ziua si noaptea. Ruleta ruseasca nu e genul lui de ascensiune. „Aventura, fara sa iti asumi responsabilitatea, e o nebunie. Da, mi-a fost frica, nu voiam sa mor acolo”. , admite el. Asa ca data viitoare si-a propus sa abordeze masivul pe partea nordica.

Provocarea limitelor

Sa nu faceti greseala sa va imaginati ca toate ascensiunile lui Alex s-au terminat cu renuntari de dragul prudentei. Pe 12 mai 2008, era romanul care ajungea pentru prima data pe Makalu (la 8.463 m, al cincilea varf al lumii, situat la granita Nepalului cu Tibetul). Acolo facuse echipa buna cu „unul dintre cei mai experimentati si mai grozavi alpinisti de perete” din Romania, Mihnea Radulescu. Mihnea, care i-a fost un partener „fantastic”, a avut probleme de aclimatizare si s-a retras. Alex a ramas singur sa aseze ultima tabara la 7.400 de metri. De acolo, el trebuia sa se intoarca in tabara de baza, sa se odihneasca cel putin o saptamana dupa care din nou sa urce la tabara 1, tabara 2, tabara 3, 4 si spre varf. Dar Gavan si-a zis atunci: „Ce-ar fi daca ma duc pana in tabara 3, sa dorm acolo si daca ma simt bine, sa ma duc sa stabilesc tabara 4. Si daca inca totul merge bine, pe la ora trei noaptea urc pe varf si ma si intorc”. Asa a zis, asa a facut. Dar ceea ce altii ar fi numit nesabuinta (n. red. – a sarit peste etapele de aclimatizare la o altitudine unde acest lucru nu e permis), el o numeste „o fortare a limitelor constienta“. „Treaba aceasta mi-a iesit pentru ca am avut un mental de fier, o forma fizica foarte buna si am beneficiat de o vreme perfecta”. De altfel, nu si-a facut un scop in sine din a-si depasi limitele. Daca mergi in Himalaya, asta ti se intampla oricum, fie ca vrei, fie ca nu.

Muntii din interior

Pentru el, mersul pe munte e mai degraba o modalitate de a se cunoaste pe sine, de a deveni mai bun ca om. Daca asta il ajuta sa faca si performanta, cu atat mai bine. Oricum experientele traite pe munte sunt sursa de inspiratie si pentru alti oameni si Alex Gavan e invitat frecvent sa tina discursuri motivationale in companii. Ce le spune angajatilor? Face o paralela cu businessul, in functie de discutia pe care o are initial cu HR-ul sau cu CEO-ul si atinge teme legate de atitudine, leadership, lucrul in echipa, administrarea riscului, valori, managementul proiectelor, viziune, setari de obiective etc. Le spune oamenilor ca nu merge niciodata in Himalaya cu gandul sa cucereasca muntele sau sa faca o demonstratie de forta, pentru ca daca s-ar comporta asa, ar avea toate sansele sa nu se mai intoarca. Ca sa aiba succes, el merge acolo pentru sine.

Motivatia sa vine din interior si tine de valorile personale. Tot ce spera de la ascensiunea la altitudine e sa mai urce o treapta in procesul cunoasterii de sine. „Muntii din interiorul tau sunt de regula mai multi, mai inalti si mai greu de urcat decat cei din afara”. Poate ca tocmai atitudinea asta l-a ajutat ca pe 30 iulie 2007 sa fie primul roman care a urcat vreodata pe Gasherbrum 1 (n. red., masiv de 8.068 m aflat in Pakistan, la granita cu China). Se stia despre Gasherbrum 2 ca este considerat un optmiar usor de urcat, iar despre Gasherbrum 1, ca este unul dintre muntii grei.

El isi propusese sa urce pe amandoi, fiindca nimeni in Romania nu facuse vreodata o astfel de ascensiune dubla (doi optmiari intr-o singura expeditie). Logica ii dicta sa inceapa sa urce pe G2, din moment ce era considerat mai accesibil. Dar s-a intamplat ca acolo sa ninga foarte mult, doi alpinisti au murit in avalansa, iar el nu si-a mai putut recupera intreg echipamentul (n. red. ar fi fost prea riscant sa se intoarca dupa el). Unii chiar incepusera sa paraseasca tabara de baza. Dar el, care de obicei e credincios ideilor sale ca un caine, si-a refacut calculele, a ramas pe loc si pentru ca ruta pe G1 avea o alta expunere decat cea de pe G2, intre alpinisti a incoltit ideea de a urca pe G1, in schimb. A facut atunci echipa cu un polonez, un iranian (Mehdi Etemadfar, care anul acesta si-a pierdut viata, cazand de pe Dhaulagiri in ziua „varfului”) si un spaniol. Gavan prefera o zi a varfului mai solicitanta decat sa mai doarma o noapte la 7.500 de m. Asa se face ca nici atunci si nici pe Cho Oyu n-a mai facut ultima tabara.

Concentratia de oxigen la acea altitudine este de numai 30% fata de cea obisnuita la nivelul marii. Practic, Gavan urca la 8.000 de metri intr-un loc unde pilotii de avioane de mici dimensiuni zboara in cabine presurizate si cu masca de oxigen pe fata. Pentru cei interesati, daca vreti sa stiti un secret despre Gasherbrum 1, ei bine, acela ar fi sa va luati cu voi doi pioleti in ziua de ascensiune a varfului Gavan spune ca n-a avut decat unul si batul telescopic, ceea ce era cat pe ce sa il coste viata).

De altfel, n-ar fi fost prima oara cand risca sa moara. De la 7.500 m altitudine in sus, corpul nu se mai poate aclimatiza si supravietuirea e o cursa contra-cronometru. Spune despre aceasta altitudine ca „e locul unde incepi sa mori”. Pe Cho Oyu in Tibet (Zeita de Turcoaz, 8.201 m) a atipit in plina „zona a mortii”. Dar crede ca propria constiinta l-a trezit. Ar fi nepotrivit din partea lui sa creada ca Dumnezeu ne vegheaza in orice moment al vietii noastre. In privinta asta, crede ca mai degraba Divinitatea ne-a dat un impuls initial, o zvacnire. Si din momentul acela e strict treaba noastra ce facem cu ea, daca alegem sa o pierdem sau sa o cultivam. Recunoaste, totusi, ca i s-a intamplat ca oricui altcuiva, ca in momentele critice, sa zica: Doamne ajuta!

In spiritul muntelui

Fara sa fie superstitios, participa la ceremoniile religioase de tip puja (un prieten i-a spus ca singura data cand n-a facut puja in tabara de baza, s-a intamplat ceva rau). Intotdeauna inainte sa plece pe munte ca sa aseze prima tabara, alpinistii cheama un lama care sa le tina o slujba care are ca scop imbunarea spiritului muntelui, ca sa ii lase sa urce si sa se intoarca inapoi teferi. Ceremonia in cadrul careia sunt oferite ofrande, dureaza in jur de o ora si presupune rostirea unei serii de incantatii budiste. E momentul in care se purifica nu doar indivizii, ci se binecuvanteaza si intreg echipamentul. Tot pentru protectie, se construieste un mic templu din pietre, stupa, de la care porneste sirul de steaguri budiste care incadreaza corturile, creand astfel un mic spatiu sacru inchis.

N-are un piolet sau un coltar norocos tocmai pentru ca echipamentul e perisabil. Dar respecta traditiile si superstitiile altora. Daca ajunge pe o poteca prin tinutul serpasilor, Kumbu, in Nepal, si intalneste pe langa stupa si alte zone de rugaciune, ca sa respecte traditia, nu va trece niciodata prin dreapta, ci numai prin stanga. Chiar daca nu e budist, se straduieste sa respecte obiceiurile locului. Pe varfurile pe care a urcat pana acum, a lasat in amintire cate un mic obiect (un cercel, un inel, si a treia oara un calut de mare din lemn) desi stie ca nu se va mai intoarce vreodata acolo. Isi spune ca cineva acolo sus l-a iubit din moment ce s-a intors teafar si nu si-ar forta norocul sa urce o a doua oara acelasi varf.

Man in the mirror

„Noi, oamenii, in secolul XXI suntem atat de inversunati cu noi insine, cu ce e in jurul nostru, incat ne-am pierdut legatura fundamentala cu sinele. Modul de a regasi aceasta legatura apare in momentul in care reusesti fantastica performanta de a fi total sincer cu tine. Dar cand suntem sinceri, ceea ce vedem in noi nu ne convine de fiecare data. Unul dintre lucrurile pe care o sa le vedem si care n-o sa ne placa va fi – comoditatea. Acea comoditate care ii face pe unii sa prefere sa lucreze pentru un salariu mare, dar sa fie profund nefericiti. Asa se face ca nu ne urmam visurile si nu avem curajul sa facem ce ne dorim”.

Experientele de pe munte sunt metoda prin care el se apropie cel mai mult de sine. Dar experientele acelea sunt uneori, dramatice. Uneori adoarme, alteori delireaza verbal. Presiunea mare il dezbraca de toate elementele artificiale ale personalitatii. „Esti acolo doar tu cu tine, gol. In alte conditii, se intampla sa ai niste sclipiri, sa te intalnesti cu tine si sa iti spui: asta-s eu si sunt foarte fericit. Momente de bucurie pura, doar pentru ca esti. Fara sa mai simti nevoia sa iti zici: sunt fericit pentru ca mi-am luat Porsche”. De fiecare data cand atinge un varf de 8.000 de metri, e epuizat. Nu-i vine in minte nici o vorba de duh buna de citat de prin carti, pentru ca mintea ii e centrata pe supravietuire. Doar cu o ora jumatate inainte sa atinga varful are o strafulgerare de genul: acum chiar o sa reusesc! Uneori e euforic, alteori ii dau lacrimile.

Un astfel de moment de exaltare a trait cand a fost surprins noaptea pe furtuna in Khan Tengri in Tien Shan (Asia Centrala) in perioada de aclimatizare. Desi coborarea fusese suprasolicitanta, avea o stare de spirit extraordinara si sentimentul de siguranta absoluta ca se va reintoarce la cortul aflat la 4.800 de metri. De altfel, a ajuns la intelepciunea necesara de a-si asculta instinctele in situatii-critica. „Pe mine acel gut feeling despre care scrie Malcolm Gladwell in Blink, aparut in situatii in care imi pun in pericol viata, nu ma inseala. Asa ca de acum stiu ca e pentru binele meu sa imi ascult instinctul”.

Prin acel gut feeling, Gavan intelege doar o alta forma de ratiune care deriva din experienta, din lucrurile stiute deja, care nu mai necesita declansarea un proces de analiza. Aici se incadreaza orice decizie pe care o iei sarind etapele de gandire, atunci cand nu ai timp pentru asta. „Nu pot sa stau intotdeauna sa ma gandesc: ce fac, cum actionez, pentru ca m-ar lua avalansa. Atunci apare intuitia, pe un circuit mult mai direct decat al rationamentelor clasice”.

Alex Gavan imi spune ca frica este un alt sentiment pe care il putem intoarce in favoarea noastra. Ea ne poate sluji atata timp cat o putem tine sub control. E un sentiment pozitiv daca poti sa il administrezi si sa ti-l faci prieten. Frica te tine in alerta, te tine viu. „Normal ca mi-e frica. De asta m-am intors de pe Everest, pentru ca n-am vrut sa mor acolo”. Necunoscutul, in esenta lui, inseamna risc. Ideea nu e sa il negi, ci sa te adaptezi la ce presupune el si sa il faci sa actioneze in favoarea ta. Il admira pe Reinhold Messner, considerat drept cel mai mare alpinist al tuturor timpurilor, pentru ca avea puterea de a gandi liber si pentru ca a reusit sa sparga toate tiparele. „Indrazneala. Asta pretuiesc eu cel mai mult. Curajul de a indrazni sa faci lucruri. Pentru ca asta iti da puterea sa iti lasi mintea sa viseze liber”. Prima expeditie himalayana a lui Messner s-a soldat cu moartea fratelui lui. Dupa care, el a fost primul om care a urcat toate varfurile de 8.000 de metri fara oxigen si primul care a urcat singur pe Everest fara oxigen. „Nimeni nu il va putea egala. Vor fi altii care vor face rute mai dificile, dar nu vor mai putea sparge tiparele”.

Ca sa elimine suspiciunea de teribilism care ar putea plana asupra lui, Gavan spune ca nu conteaza doar sa faci lucrurile, ci conteaza mai ales cum le faci, cum ajungi sa iti indeplinesti scopul. Cu alte cuvinte, alegerea de a urca la opt mii de metri fara oxigen si fara calauza e o chestiune care tine de stil de alpinism si de etica. In momentul in care folosesti masca de oxigen, e ca si cum reduci gradul de dificultate al ascensiunii de opt mii de metri la unul de sapte mii, explica el. Faptul ca ar fi mai putin periculos si ca i-ar putea prelungi bucuria sederii pe pisc nu il face sa renunte la principiu. „Nu e vorba despre durata, daca stai cinci minute sau o ora, ci despre a pastra spiritul de fair play fata de munte.

Pentru alpinistii care imbratiseaza aceeasi abordare, a urca cu masca de oxigen pe figura e considerat un soi de inselaciune, cum e dopajul in celelalte sporturi. „Nu ma intereseaza sa urc varful cu orice pret, ci si cum il urc. La nivel de performanta, cele doua tipuri de ascensiuni, cu oxigen si fara, nu pot fi comparate”. Anul viitor vrea sa mearga la granita Nepalului cu India, ca sa urce pe Kangchenjunga, al treilea varf din lume ca inaltime, despre care unii spun ca ar fi chiar mai periculos decat infricosatorul K2.

Alex a remarcat despre sine ca trebuie sa faca exact ceea ce ii place si ceea ce simte sa faca in adancul sau. Altminteri ar fi extrem de nefericit, de frustrat si de inflexibil. De aceea, alpinismul de altitudine nu a fost o simpla optiune, ci chemarea sa launtrica.

Alpinismul de altitudine nu e un sport pe care sa il faci din spirit de competitie. De fapt, nici macar nu e un sport, e un mod de viata. Alpinismul de altitudine implica suferinta. De aceea, Alex Gavan nu e niciodata in competitie cu ceilalti, ci doar cu sine. Daca va intrebati la ce ar renunta daca i-am cere sa aleaga intre fotografie – la care e deosebit de talentat – si cataratul pe munti inalti, atunci trebuie sa aflati ca ar renunta la fotografie.

„Chiar daca n-o faci, (pe fotografie) poti sa o incadrezi, sa o compui, sa iti ramana in minte si sa o stochezi ca pe o imagine interioara”. Fotografie face pentru a impartasi cu ceilalti un pic din trairile pe care le experimenteaza pe culmile muntelui. Chiar si asa, el crede ca fotografiile si cuvintele sunt departe de a exprima emotiile pe care le traverseaza in momentele ascensiunii. Le impartaseste celorlalti din dorinta ca macar unul dintre noi sa inceapa sa lucreze la un proiect personal de care i-a fost frica sa se apuce pana acum. „In momentul cand reusesc sa misc pe cineva, inseamna ca proiectul meu trece din latura pur personala, egoista a descoperirii de sine, de partea celorlalti”. Unii dintre oamenii care il sprijina financiar o fac tocmai pentru ca a reusit sa miste ceva in ei.

Alexandru Costin Gavan

• Nascut la Cepari, Judetul Arges, 19.05.1982
• Alpinist himalayan, fotograf, speaker
• Colegiul National „Vlaicu Voda”, Curtea de Arges
• Academia de Studii Economice, Facultatea de Relatii Economice Internationale
• 6 ani de voluntariat: pentru salvamontul Curtea de Arges, o organizatie de mediu si o asociatie studenteasca internationala;
• 2 ani de experienta in mediul corporate;
• In 2005 isi da demisia si isi urmeaza visul concentrandu-se full time pe ascensiuni la altitudine.
• A condus si organizat expeditii in muntii Alpi, Tien Shan, Karakorum, Himalaya.
• Nu foloseste oxigen suplimentar sau serpasi in ascensiunile sale.
• Este unul dintre cei doi romani care au in palmares trei varfuri de peste opt mii de metri.

Ascensiuni notabile:

• 2006 – Cho Oyu, 8.201m, Tibet, a doua ascensiune romaneasca; 2007 – Gashebrum 1, 8.068 m, Pakistan, prima ascensiune romaneasca; 2008 – Makalu, 8.463m, Nepal, prima ascensiune romaneasca;
• „Sportivul anului la alpinism de altitudine”, 2007- Federatia Romana de Alpinism si Escalada;
• „Medalia de aur pentru merit in sport”, 2008, Navarra, Spania.

Incepand cu 2007, tine speech-uri motivationale in parteneriat cu Trend Consult la un auditoriu totalizand pana astazi 2300 oameni.

Trustee – Fundatia Unilever in Romania

Moto: Climbing mountains Outside is climbing mountains Inside.