Ai o problemă, o rezolvi!

Roxana s-a născut la Bârlad, în judeţul Vaslui, unde a făcut şcoala elementară şi liceul. Povesteşte că a fost la două olimpiade naţionale de matematică, fără să fi obţinut rezultate spectaculoase. „Pentru asta trebuia să tragi un pic mai tare. Mie îmi plăcea, şi-atât. Nu voiam să fiu savant”. Îşi aminteşte că în perioada 1993–1997, când era în liceu, nici nu existau laboratoare de informatică. O clasă specială de profil a fost creată la un an sau doi după ce intrase la liceu. În 2001 a intrat la Facultatea de Informatică din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, instituţie recent înfiinţată, desprinsă din Facultatea de Matematică.

Domeniul în care păşişe era la început în România. „Nici nu ştiam ce înseamnă informatica în momentul când am intrat la liceu. Ştiam că înseamnă multă matematică şi că s-ar putea să fie pentru mine.” În facultate, unii dintre colegi, probabil cei din oraşele mai mari, care făcuseră un liceu de informatică, erau ceva mai avansaţi. În primul an a avut restanţe la Algoritmică şi Programare, singurele materii care aveau legătură cu informatica din programă; restul era Matematică, Analiză, Algebră. Dotările facultăţii erau minime. Pentru Grafică erau două calculatoare, iar pentru a lucra în CorelDRAW le accesau pe rând.

Intuiţia, cel mai mare atu

Se spune că felul în care funcţionează creierul femeilor şi al bărbaţilor ne predispune pentru anumite activităţi. Cercetările au indicat diferenţe serioase între genuri la abilitatea de a realiza diferite sarcini mentale. Bărbaţii sunt mai buni cu sarcinile spaţiale, în timp ce femeile sunt mai rapide în acţiunile care implică memoria şi intuiţia.

În cele cinci serii din facultatea sa, din totalul de 120 de studenţi, proporţia de fete şi de băieţi era jumătate-jumătate. „Băieţii erau mai pasionaţi, nu că fetele n-ar fi putut. Noi, când auzeam de reţele, fugeam care încotro. Când auzeam de Linux, nu ştiam unde să dispărem. Am întâlnit foarte puţine femei cărora să le placă treaba asta: să instaleze, să configureze şi probabil de aceea nu ajung să aibă performanţe. La Programare eram pe picior de egalitate.”

Roxana crede că femeile au calităţi care le diferenţiază de bărbaţi. Cel mai mare atu e intuiţia. „Când dă de o problemă, un bărbat zice: Hai să deschidem o carte. Femeia zice: Hai să încercăm ceva, poate ne iese. E ceva în ei care îi face mai pasionaţi de chestiile tehnice.”

No lone ranger

Înclinaţia pentru partea reală, pentru matematică, te face să ai o gândire logică, sistematizată, deşi programatorii, spune Roxana, nu sunt foarte disciplinaţi. „Uneori e nevoie să fii riguros. Partea creativă, de improvizaţie ocupă destul de puţin. Din ce în ce mai puţin eşti nevoit să faci lucruri pe care nu le-a mai făcut nimeni. La orice problemă, cauţi pe Google şi găseşti 20 de rezolvări.” Când a început să lucreze în 2002, plecau şi la 11 noaptea de la serviciu. Asta pentru că se simţeau bine la job şi eventual după ce terminau treaba, jucau şi un Brood War. Lucrau de plăcere. De altfel nici nu există program fix pentru programatori; vin când vor la serviciu şi au multă libertate. „Îţi trebuie un program flexibil. Dacă lipseşti o oră, poţi să spui: „M-am gândit”.

Roxana lucrează de unsprezece ani la Chara Software, companie desprinsă din Scop Computers, unul dintre primii distribuitori de IT din ţară. Programatorii au dezvoltat o aplicaţie economică, un ERP pe care îl utilizează câteva sute de oameni. Patru colegi au ca sarcină de serviciu să întreţină acest sistem, ca să fie funcţional. Ea e singurul programator.

Deşi priviţi din afară, programatorii au aerul unor călăreţi singuratici, Roxana susţine că e o muncă de echipă, împărţită cu cei de la analiză, testare, suport, implementare. „Nu sunt multe cazuri în care să faci ceva de unul singur.” Un coleg merge la client să evalueze exact ce are nevoie şi adună specificaţiile. Revine în companie unde are loc o analiză, iar analistul traduce specificaţiile pe înţelesul programatorului. El citeşte specificaţiile respective, le discută. Aşa sunt descoperite neconcordanţele şi se poate stabili dacă produsul e simplu şi uşor de folosit de utilizator. „Ce mi se pare mie simplu ca bună ziua, altora li se poate părea complicat, iar aplicaţia trebuie să ajungă la client în forma ei optimă. Dacă programatorii nu sunt capabili să conclucreze, înseamnă că nu şi-au ales bine meseria. Există şi orgolii. Când vine testerul şi îţi dă 20 de probleme la un formular pe care îl credeai foarte bun, nu-ţi pică bine. El e bucuros că şi-a făcut treaba. Tu te enervezi, mai bei o cafea, ieşi la aer, fumezi.”

În ţară sau afară

Şi ea, şi soţul ei, programator, au tatonat de multe ori posibilitatea de a pleca din ţară. La Occident îi tentează sistemul de sănătate, cel de educaţie. S-au tot gândit şi s-au răzgândit, mai ales de când au doi copii, de 4 ani şi respectiv, 1 an şi patru luni. Pentru ei vor să facă ce e mai bine. „Un programator o duce bine în România. Salariile sunt mai mari decât media pentru o slujbă calificată, chiar duble. Dar nu neapărat banii te fac să pleci din ţară. Mizeria de pe stradă, cerşetorii de la metrou şamd.” Le e teamă însă să îşi ducă micuţii într-o ţară străină unde nu cunosc limba. „Ne gândeam foarte serios la Austria, e o ţară în care ne-ar plăcea să locuim. Dar am văzut copii care au reale probleme psihice după ce părinţii au făcut pasul ăsta. Le purtăm şi lor răspunderea. Pentru copii am pleca, pentru ei am rămâne.”