„Fiecare spectacol are spectatorii pe care-i merită”

Mai ştiam, când m-am dus la întâlnirea cu Lia Bugnar, că este celebră deopotrivă pentru frumuseţea, talentul, francheţea şi autenticitatea ei. Dar personalitatea ei copleşitoare te ia pur şi simplu pe sus. Ne-am văzut la teatru, la Godot Café, unde se ţin multe dintre spectacolele ei. Dar ce înseamnă spectacol? „Prietenie bazată pe admiraţie. O întâmplare pe care o pun la cale nişte oameni care se admiră mult unii pe alţii şi care sunt obligatoriu prieteni.” La această întâmplare iau parte şi nişte oameni care nu te cunosc, nu-ţi sunt prieteni şi „nu au niciun motiv pe lumea asta să vină să te vadă decât acela că speră ca tu să le dai ceva care să-i facă mai bogaţi.”

Câteodată, înaintea alegerii unei anumite direcţii, artiştii in nuce ezită un pic în ce priveşte calea unică pe care vor păşi. „La Facultatea de Teatru erau trei locuri şi nu eram atât de naivă încât să cred că trec peste toate piedicile ‒ care nu erau neapărat de talent. Era ca şi când ai fi vrut s-ajungi printre zei, asta din cauza locurilor foarte puţine. Trebuia să fii extraordinar de încrezător în destinul tău, în şansa ta şi în talentul tău.” Terminase Filologie-Istorie, iar limba română a fost mereu o zonă în care s-a simţit foarte bine, chiar dacă, în liceu, era la limita corijenţei. Dar asta fiindcă avea o profesoară pe care Lia n-o aprecia pentru că făcea dezacorduri, iar reciprocitatea s-a instalat rapid. Întâi a vrut la Limbi străine, aşa c-a ales Chineză şi Engleză, dar n-a intrat din cauza unui viciu administrativ. În anul următor, s-a dus la Drept. Între timp, avea o slujbă de secretară: „îţi luai un concediu de studii dacă dădeai la facultate”. A lucrat doi ani ca secretară, doar în liceu făcuse stenodactilografie. „Am văzut cum e să munceşti şi să fii, cumva, nimeni. N-am vrut să fiu o picătură-ntr-un ocean inutil. Tot institutul ăla de laminate era ceva ficţional, n u cred că făcea cineva ceva util acolo.”

Manechin în ’89

Lia era silfidă şi complexată pe măsură. Pe-atunci era în vogă alt model de frumuseţe feminină, aşa încât, dacă erai slabă: „Se spunea că n-ai ce mânca. Chestiune absurdă fiindcă ai mei erau şefi de alimentară. Dar eu chiar nu mâncam”. S-a dus la un concurs de modele la UCECOM, în 1989, unde erau sute de fete din toată ţara. Aleasa a fost ea. „A fost pentru prima dată când a căpătat un fel de sens faptul că eram atât de slabă. Umblam cu trei perechi de pantaloni pe mine, cinci perechi de dresuri pe sub sarafan. Iar acolo am văzut sclipiri de invidie în ochii colegelor pentru că eram atât de înaltă şi de slabă.” Viaţa unui manechin în comunism arăta cam aşa: mergeai la serviciu în fiecare dimineaţă, semnai condica, stăteai împreună cu alte opt fete într-o cameră şi aşteptai momentele în care erai chemată în atelierele de croitorie pentru probă . „Se făceau nişte haine pe măsurile noastre, iar de două-trei ori pe an le prezentam. Am fost colegă cu Manuela Hărăbor, care era deja studentă la actorie. Era ca o sală de aşteptare profesia asta; urma să treci în etapa următoare.” A fost model un an, iar în ’90 a intrat la Teatru. „Am renunţat instant la manechinărit.” Acolo a-nvăţat însă că felul în care arăta e o bilă albă pe lumea asta, aşa că s-a atenuat complexul de silfidă.

Dictatura consoanelor

S-a pregătit câteva luni pentru admiterea la teatru cu Micheta Juvara. „Toţi cei care vin la şcoala asta speră să joace cât mai mult. Să fie mari staruri de film şi să fie pe toate scenele. Dar pe urmă îţi ajustezi visurile la realitate.” Doamna Juvara a fost primul om care a făcut-o să fie atentă la ea, i-a arătat cum să rostească vocalele, a învăţat-o că există forţă pe lume. „Toţi oamenii au forţă. Orice om care are un copil şi-l vede ameninţat va deveni o fiară.” Ce afli în momentul în care începi să te ocupi de actorie e că nu-i aşa de uşor să găseşti lucrurile astea-n tine, atunci când nu este vorba chiar despre copilul tău. Începi să scotoceşti cumva în tine. „Doamna Juvara m-a învăţat că accentul de Balta Albă nu este cel mai indicat. Nici nu sunt sigură c-am scăpat de el. Nişte vocale duplicitare. A-ul se-mbina cu e-ul, iar e-ul devenea i. Astăzi, tinerii nu mai au vocale deloc. Este o dictatură a consoanelor.” Limba română e la concurenţă cu japoneza. „Am mai învăţat că actorul e un mijloc de transport şi că e musai să fie full option. Aveam o grămadă de lipsuri, dar tot doamna Micheta Juvara îmi sugera cam care ar fi cărţile mele câştigătoare.” Poate n-a fost conştientă de sfaturi atunci, dar, în timp, ele şi-au împlinit rostul. „Profesorul care te pregăteşte te încurajează să te deschizi, iar când ai ajuns în facultate începe chirurgia pe creier şi pe suflet.”

Patul conjugal

Este numele primului film al Liei Bugnar, cel în care am văzut-o pentru prima dată şi datorită căruia a ajuns celebră într-o clipită. Un rol care cerea nu doar talent, dar şi „ştiinţa actoriei”, ceea ce, iată, Lia avea chiar de la-nceputul carierei. Cum altfel ar fi ales-o ultrapretenţiosul regizor şi scriitor Mircea Daneliuc? Iar rolul dificil a presupus şi-o scenă seminud. „Să ştii că mi se pare firesc şi chiar frumos să-ţi fie ruşine să-ţi dai hainele jos pe o scenă sau în faţa camerelor de filmat.” E o dovadă de sănătate mintală să nu ajungă acesta un gest oarecare, să nu piară naturala ruşinare omenească. Daneliuc a cerut să vadă poze, iar Lia i-a trimis fotografii într-un plic pe care a scris să nu care cumva să-i fie pierdute, că sunt din albumul personal. Aşa suna mesajul debutantei către unul dintre cei mai mari regizori români. Acest tip de nonşalanţă marca Lia Bugnar face din ea un spectacol în mişcare şi-n mod cert această cerinţă impertinentă a atras atenţia regizorului asupra personalităţii puternice şi extrem de hotărâte a actriţei. Iar Daneliuc a pus orele de filmare în aşa fel încât Lia nu a lipsit niciodată de la cursuri. Textul cu replicile pentru ziua de filmare i-l dădea cu zece minute înainte de a începe. Asta fiindcă aprecia enorm talentul pe-atunci neşlefuit de şcoală al actriţei, forma lui pură şi, pe alocuri, acută. Şi, bineînţeles, chimia dintre actor şi regizor a adus strălucire. Nu era de ici, de colo să faci un film mare în anul I de facultate, să devii dintr-odată o figură cunoscută în toată ţara. „Instantaneu m-am tuns şi m-am vopsit brunetă.” Ceea ce a supărat-o pe profesoara ei, Sanda Manu, care i-a zis: „Până nu revii la culoarea ta, nu intri-n examene! În fiecare generaţie am câte-o fată cu părul ca mierea care după o vreme se face brunetă.” Şi-a rămas cel mai frumos lucru pe care i l-a spus în patru ani de şcoală şi s-a hrănit din cuvintele astea o bună bucată de vreme.

„Publicul vrea să uite că e la teatru”

Am rugat-o pe Lia să-mi spună cum a ajuns să scrie şi să monteze piese de teatru. „Nu sunt regizoare. Sunt un om care iscă spectacole. Nu mi-aş permite niciodată să fac unul pe care nu l-am scris eu. Le fac pe-ale mele în primul rând pentru că n-am oferte mai bune. Eu le şi regizez pentru că nu ştiu pe cineva care o facă mai pe sufletul meu decât mine. Urmez indicaţiile dramaturgului şi-atât.” Asta, spre deosebire de regizorii noştri care, spune Lia, simt nevoia să facă pe baza unui text tot felul de scamatorii şi să aibă găselniţe regizorale. „Or, poveştile pe care le scriu sunt foarte simple, personajul principal fiind în toate relaţiile dintre oameni.” Asta nu prea se mai găseşte pe scenele noastre. „Ei vor să facă lucruri care să te lase cu gura căscată fie la nivel de scenografie, fie de reinterpretări.” Iar o piesă scrisă de ea cu greu poate fi reinterpretată. Şi nici n-ar fi cel mai indicat lucru să fie. „Foarte puţini regizori vor să scotocească în actor, preferă să caute-n ei înșiși, fără să fie conştienţi de un lucru pe care eu îl ştiu: omul, când vine la teatru, nu este foarte interesat nici de cine a scris piesa, nici de cine a regizat-o, ci de cine o joacă. Ştiu că o piesă poate fi dumnezeiesc de bună sau execrabilă datorită sau din cauza actorilor.” Dar sunt regizori cărora nu li s-a revelat încă această realitate. Unora chiar le şi merge fiindcă nu şi-au epuizat tolba cu scamatorii. „Dar nu obţin nici emoţie, nici râs în hohot. Extremele astea pentru care publicul chiar dă banii. Publicul vrea să i se-ntâmple nişte lucruri când vine. Vrea să uite că e la teatru.” Am vrut să aflu cum ar „desena”portretul-robot al spectatorului care vine la piesele ei. „Intră în sală şi este gata să vină cu mine oriunde, câtă vreme eu am fost cinstită când am scris şi am pus în faţa lui o poveste.” Dar nu toţi actorii sunt performanţi în fiecare seară şi e omeneşte să fie aşa. „Când noi suntem talentaţi, şi publicul este talentat. Un spectacol este compus din spectator şi actor. Spectacolul fără un ochi pe măsură nu prea are niciun fel de valoare. Fiecare spectacol are spectatorii pe care-i merită.”

Încredere, nu box-office

Lia Bugnar nu este de acord cu trendul care decretează că teatrul comercial a distrus spectatorul. „La un spectacol de Purcărete este mereu sala plină. Şi poate e cel mai sofisticat regizor român. La Alexandru Dabija e la fel. Când montez, pornesc de la ideea că spectatorii sunt mai deştepţi decât mine, în niciun caz că le-arăt eu lor teatru. Şi fac teatru cât pot eu de bine, iar dacă oamenii vin, umplu sala şi la sfârşit aplaudă, acolo s-a-ntâmplat un act rotund, armonios. N-aş schimba aceşti spectatori pentru nimic în lume. Vin la toate spectacolele mele, care sunt foarte diferite între ele. Am reuşit să le câştig încrederea. Unii ţin s-o numească box-office, dar eu nu sunt de acord.” În privinţa inovaţiei, Lia este tranşantă. „Lucruri noi nu prea mai sunt de zis. Ce ne-a rămas sunt feluri noi, intime de-a spune lucrurile.” Nu vrea să spună lucruri importante în spectacolele ei, ci intime şi recognoscibile. „Neimportantele pot fi al naibii de acute. Faptul că o fată poartă cinci perechi de dresuri, să-şi ascundă trupul filiform, e un lucru neimportant. Dar dacă ştii să pui asta într-un spectacol, poate să-ţi facă publicul să plângă. Iar eu nu cred că lacrimile alea sunt mai puţin importante decât lacrimile cuiva care se uită la Regele Lear. Sunt lacrimi şi atât. Nu le poţi diferenţia calitativ. În teatrul contemporan, lacrima este considerată kitsch. Pentru mine, este o piatră preţioasă.”