„I, Tonya” – povestea unei campioane care a patinat așa cum a trăit, mereu la limită, pe muchie de lamă de patină

O performanță sportivă născută din abuz și violență familială extreme

O urmărisem pe Tonya Harding la Campionatul Mondial din 1991, la Olimpiada de la Lillehammer, în 1994 – era perioada în care românii se uitau cu mare plăcere la patinajul artistic comentat de Țopescu care monopoliza transmisiile sportive din acea vreme și eram fascinată de povestea țesută în jurul ei, fiind și cam de același leat, ea doar cu un an mai mare. Era o patinatoare care nu excela la impresie artistică, dimpotrivă, machiajul și ținuta ei nu erau punctele forte. Prea sclipicioase, ușor kitsch și cu eterna ei coadă prinsă la spate – făcea o notă discordantă cu grațioasele patinatoare, impecabile din punct de vedere al apariției scenice. În schimb, te cucerea cu execuțiile tehnice impecabile, care sfidau gravitația, cu rotirile ei la care amețeai doar privindu-le, cu înșurubările acelea năucitoare și zborul deasupra gheții care te făceau să îți ții respirația. Nici muzica nu o prea favoriza – la fel de zbuciumată precum tehnica ei, cu accente de rock și heavy metal.

Văzând filmul, i-am înțeles mai bine tot acest zbucium, toată această ardere desupra gheții. Ea patina așa cum trăia – mereu la limită, pe muchie de cuțit, exorcizându-și toți demonii copilăriei, fără să îi pese de cum arată sau cum se îmbracă, luându-și energia din scandalurile vieții de familie, cu care crescuse de mică. Tonya era un copil sărac, printre alți frați vitregi, crescuți de o mamă autoritară, abuzivă, imună la orice duioșie maternă. Singurul obiectiv al mamei ei legat de Tonya era să facă din ea o patinatoare de excepție, drept pentru care toate economiile ei de chelneriță erau direcționate spre antrenamente.

La 4 ani, Tonya era deja o patinatoare foarte tehnică, dar care o exaspera pe antrenoarea ei cu lipsa de grație și stil. Ambiția mamei mergea atât de departe încât bătăia și umilințele psihologice ajunseseră să fie „combustibilul” pentru performanțele Tonyei. „Tu patinezi perfect când ești furioasă” – cu acest crez matern a ajuns Tonya în campionatul american, la mai puțin de 20 de ani. Între timp se măritase la doar 19 ani, cu un tip la fel de abuziv ca mama ei. Schimbase doar agresorul sau mai bine zis, își dublase porția de violență fizică și emoțională. Întruchipa exemplul clasic de co-dependență în relații toxice; după încercările ei de a se rupe de soțul agresiv (interpretat de Sebastian Stan), revenea de fiecare dată, conștientă că de acolo își lua toată furia care o propulsa ca nimeni alta pe gheață.

Anii ei de glorie fragilă, doar 4-5, s-au terminat brusc, la 24 de ani, o dată cu scandalul legat de atacul asupra colegei sale Nancy Carrigan, imediat după un atrenament. Un complot pus la cale de fostul soț al Tonyei, Jeff Gillooly, și un amic al acestuia, un complexat cu apucături de psihopat, dornic de celebritate cu orice preț. O conspirație stupidă, în urma căreia colega Tonyei, Nancy Carrigan, este accidentată și iese din competiție pentru o vreme. Mai toată reponsabilitatea cade pe umerii Tonyei, devenită victima colaterală a doi bărbați plini de frustrări. Presiunea publică devine greu de suportat, Tonya este atât de intimidată încât la Olimpiadă nici nu își poate lega corect șireturile de la patine și ratează prima competiție, revenind apoi pe locul al optulea.

Povestea unui eșec lamentabil – nu al Tonyei, ci al unui sistem de justiție departe de valorile democrației și ale umanității

Procesul care urmează este halucinant pentru democrația americană a anului 1994, pe care noi o consideram un reper pentru acea vreme. Cei doi bărbați responsabili de fapt și de drept primesc condamnări derizorii (1-2 ani de închisoare cu suspendare), în timp ce verdictul dat Tonyei îi interzice pe viață patinajul sub orice formă – competițională, ca antrenor sau orice ar putea vea legătură cu domeniul.

La 24 de ani, Tonya Harding este pusă la zidul infamiei la modul cel mai dur și mai absurd, fără nici un drept de apel. Reacția ei în stare de șoc imediat după pronunțarea verdictului mi-a rămas în minte: „nu știu nimic altceva să fac decât să patinez. Nu am școală, am renunțat la studii ca să pot face performanță, ce să fac de acum încolo?”

Talentul ei unic este anulat fără nici o posibilitate de a se revanșa. La 24 de ani, la fel de săracă precum fusese și în copilărie, campioana Americii la patinaj este adusă în imposibilitatea de a se întreține prin ceea ce știe să facă cel mai bine. Finalul filmului este povestea unui eșec lamentabil – nu al Tonyei, ci al unui sistem de justiție și a unei media care sunt departe de valorile democrației și ale umanității.

Patinatoarea care a schimbat legile performanței tehnice în patinajul artistic feminin sfârșește profesional pe un ring de box feminin, într-o violență extremă, de care se pare că nu va scăpa. Fantasticul ei zbor pe gheață se prăbușește în sângele unui sport primitiv și dezumanizant – o imagine sordidă a unei Americi profund dezamăgitoare.

foto: Ionuț Rusu