O nouă viață: Mama celor 150 de copii

Fundația „O Nouă Viață” a aniversat anul acesta 20 de ani de existență. Are în grijă câteva sute de tineri care nu ar putea să trăiască fără sprijinul fundației. Încă de la început, fundația a fost mai mult decât o simplă organizație care-i ajuta pe copiii și tinerii instituționalizați. De 20 de ani, Fundația Umanitară condusă de Marcela O’Connor a salvat sute de copii și tineri cu dizabilități.

În anii ’90, era evident că sărăcia și haosul din orfelinate se regăseau și în societate. Orașul Siret era o zonă foarte săracă la acea vreme. Nevoile erau imense, de la mâncare la medicamente și îmbrăcăminte.
Sigur vă mai aduceți aminte de imaginile șocante din orfelinatele românești, pe care BBC le difuza pentru prima oară. În 1990, reportajul BBC-ului, realizat de Anneka Rice împreună cu voluntarii de la „Romanian Challenge Appeal”, veniţi cu ajutoare în „spitalul groazei” din Siret, a zguduit lumea civilizată.
Căminul-spital de boli neuropsihice de la Siret, un loc de coșmar, unde nu puteai să distingi dacă ființele pe care le vedeai erau fete sau băieți, tineri sau adulți: erau toți rași în cap, îmbrăcați în zdrențe, fiecare balansându-se în maniera specifică celor abandonați. Toți cei care au făcut voluntariat în primii ani își amintesc orfelinatul cu aspect de închisoare în care nu existau lumină, căldură sau instalații sanitare, urletele celor de acolo.

O traumă resimțită

Printre cei care nu numai că își amintesc se numără chiar Marcela O’ Connor. Cea căreia nu întâmplător i se spune “Mama celor 150 de copii”. „Grija fundației nu a fost doar să-i ajute pe orfani, ci și să sprijine comunitatea, pentru că am crezut încă de la început că rănile victimelor de la Siret se pot cicatriza doar prin incluziune, integrare în comunitate și sprijin reciproc. Durerea care se impregnase în zidurile căminului-spital de la Siret era o traumă resimțită și de locuitorii orașului”.
„Deşi eram din Siret, nu intrasem în spitalul unde ştiam că sunt copii bolnavi, pe care comunitatea îi considera periculoşi, nu ştiam la ce să mă aştept, neavând nici un contact cu ei, deci nu ştiam ce înseamnă să muncești cu ei”.
Când a început povestea care avea să-i schimbe destinul, imediat după Revoluţie, Marcela era studentă la Drept şi voluntar al fundaţiei. Apoi s-a zbătut pentru mutarea celor peste 600 de copii cu dizabilităţi dincolo de zidurile „închisorii îngerilor”, dar şi pentru aducerea lor în societate, în aşezăminte de tip familial unde să-i pregătească pentru viaţă, să-i înveţe cum pot trăi cât mai aproape de independenţă.

În societate

Acesta fiind visul ei. Și anume acela de a-i aduce în societate, în aşezăminte de tip familial unde să-i pregătească pentru viaţă, să-i înveţe cum pot trăi cât mai aproape de independenţă. “Activitatea în fundaţie a însemnat şi pentru mine o nouă viaţă, aici mi-am găsit soţul, pe Simon, care a venit din Anglia ca voluntar al fundaţei. Avem două fetiţe, dar avem şi un copil înfiat de la Siret, pe Bogdan. Este un copil cu surdomutitate, care avea 12-13 ani când l-am întâlnit, dar care, în ciuda a ceea ce trăise acolo şi a problemelor de comunicare, avea atâta viaţă şi bucurie în el, încât nu puteai să râmâi indiferent. Pentru că erau foarte mulţi copii în spital, atenţia noastră trebuia acordată tuturor în egală măsură, aşa că îl vizitam în afară programului sau ieşeam în oraş şi petreceam timp împreună. Timp de patru ani a urmat cursurile unei şcoli speciale pentru copii surdo-muţi, dar pentru că deja avea o vârstă mult prea mare pentru sistemul educaţional tradiţional, a trebuit să revină în Siret. Am fost să-l luăm de la şcoală şi în momentul când am ajuns în faţa spitalului, Bogdan mi-a spus, prin semne, trăgându-mă de mână, cu groază, că nu mai vrea să se întoarcă acolo. L-am întrebat unde vrea să meargă şi tot prin semne mi-a spus: “casa ta este şi casa mea”, aşa că, de atunci a devenit membru al familiei mele, locuind alături de noi”, spune Marcela.

Un moment care a marcat-o cumplit, spune Marcela, a fost când s-au finalizat lucrările la prima casă, Casa Kincasslagh, şi a fost nevoită, împreună cu ceilalţi specialişti, să aleagă 12 dintre cei 600 de copii şi tineri pentru a locui aici. „A fost teribil de greu, pentru că toţi doreau să plece de acolo, ne implorau, plângeau şi se agăţau de mine la propriu pentru a-i lua în noua casă. În anii următori s-au construit încă opt case, oferind unui număr de 100 de tineri o locuinţă şi o nouă viaţă şi am deschis şi Centrul socio-vocaţional de zi, cu ateliere practice care să ofere şi locuri de muncă pentru cât mai mulţi tineri.

A urmat un club de activităţi recreativ-educative, pentru tinerii din fundaţie şi alte persoane defavorizate, un mod prin care vrem să sprijinim comunitatea, la fel ca și organizarea unui oficiu de urgențe destinat ocrotirii, îngrijirii, asistenţei medicale şi de informare, advocacy şi lobby pentru persoanele aflate în dificultate de forţă majoră.
Activitatea fundației este în continuare dificilă. În 2017, „închisoarea îngerilor” e închisă de mult şi e o ruină, iar micuţii bolnavi au fost salvaţi după bătăliile purtate de Marcela şi de colegii ei şi mutaţi în case familiale. Însă amintirea ororilor din spatele zidurilor înnegrite de mucegai, dăinuie.
Toți fac, în fiecare zi, eforturi și acte de curaj, dar acum este o altfel de luptă. Lumea merge mai departe. Bine ar fi să meargă numai cu bune.