O echipă performantă începe cu fiecare dintre noi – reflecții despre lideri și echipe
Când eram studentă, am fost la o școală de ghizi montani. Am fost la cursuri și am avut și examene practice. Unul dintre ele a fost să urcăm în Piatra Craiului. Eram o grupă de studenți destul de diversă, eu eram cu alte două colege de la limbi străine, iar ceilalți erau de la alte facultăți din Universitate și câțiva de la Politehnică.
Am plecat noaptea cu trenul ca să ajungem la poalele muntelui în zorii zilei. Era puțin înainte de Paște, încă destul de rece afară. Am urcat 12 ore până am ajuns la cabană. Sus, pe traseu, ne așteptau iarna, viscolul, ne-am deplasat greu, în unele porțiuni ținându-ne de lanțuri. Ne opream din când în când, atunci când ne spuneau ghizii. Ei ne impuneau ritmul, ei stabileau când mâncăm, când ne oprim, ne încurajau atunci când aveam senzația că nu mai putem. Câțiva au vrut să renunțe. Părea o nebunie să fii acolo pe o asemenea vreme. După ce am ajuns pe creastă, a trebuit să coborâm pe cealaltă parte a muntelui pentru a ajunge la cabană. Pentru că ne relaxaserăm puțin, de-abia ne mai țineau picioarele, pe anumite porțiuni ne duceam la vale ca pe derdeluș, fără să vrem.
Nu am uitat acea experiență. Părea aproape imposibil să ajungem sus, a bătut vântul destul de tare, înghețaserăm, eram obosiți.
Fuseserăm însă bine pregătiți, aveam mâncare (nu multă, nu aveam voie să mâncăm decât atât cât ne spuneau ghizii, la fiecare oprire), aveam echipament adecvat (bocanci, parazăpezi, pioleți, mănuși speciale). Nu a fost simplu însă. A fost o luptă cu vremea, cu muntele și cu noi înșine, cu nesiguranțele, temerile proprii. Unii au vrut să renunțe pe munte și să se întoarcă, au comentat tot drumul. Majoritatea însă era încrezătoare, pregătită, voia să meargă mai departe. Era oricum mai riscant pentru cei cârcotași să se întoarcă decât să meargă în grup. Am ajuns toți cu bine și toată lumea a fost mulțumită.
Rezultatul s-a datorat nu doar ghizilor noștri, ci întregii echipe. Degeaba erau ei foarte buni, dacă nu aveau acea masă critică de studenți care să îi urmeze, să fi învățat de la ei, să le respecte instrucțiunile și deciziile. Pe munte, la fel ca în viață, disciplina este esențială.
Perioada prin care trecem de trei luni mi-a amintit de acea experiență. Am avut de regândit câteva lucruri, atât ca lideri, cât și ca membri ai unei echipe. A fost nevoie să ne adaptăm rapid unui nivel mare de complexitate, de incertitudine. Liderii au definit noi modalități de a lucra, au regândit sisteme și proceduri. Criza a venit cu un nivel mare de interdependență; oamenii au fost nevoiți să își combine eforturile, să interacționeze mai mult, să se bazeze mai mult unii pe ceilalți ca să poate avea rezultate. Volens nolens, am învățat să lucrăm și la distanță, ne-am adaptat – e uimitor cum reușim totuși să ne adaptăm, dincolo de rezistențele pe care le avem.
Uitându-mă în urmă, pot spune că am învățat câteva lecții de-a lungul anilor:
Viața e plină de incertitudini. Dacă mă gândesc, au fost atâtea momente când am avut senzația că totul este cu fundul în sus, că o iau de la capăt, că lumea mea s-a terminat, ca și cum eram într-un film care se termina și trebuia să încep altul, ale cărui decoruri și subiect nu le știam. Iată câteva astfel de momente de incertitudine, criză: când a murit tata; când m-am despărțit; când, studentă fiind, am trecut prin revoluția din ‘89, apoi prin mineriade, când am fugit de sub ochii minerilor. Toți am avut astfel de momente. Gândiți-vă puțin și veți găsi propriile momente. Cum le-ați trecut? Ce ați învățat?
În această lume, valorile fiecăruia sunt foarte importante: empatie, compasiune, să ne pese de ceilalți, integritate, să învățăm mereu, să investim în noi înșine; să ne asumăm deciziile, rolul sau rolurile pe care vrem să le jucăm în viață și într-o echipă. Care sunt ale tale? Gândește-te care sunt valorile pe care le ai în comun cu echipa ta, cu siguranță sunt multe care vă țin împreună.
Jordan B Peterson spune că orice demers de schimbare începe cu noi înșine; cu o oarecare disciplină pe care noi trebuie să ne-o impunem; începe de la noi de-acasă, din spațiul în care trăim. El sugerează să începem prin a face ordine în jurul nostru, în propria cameră, a ne face patul.
Dar trebuie să mergem mai departe. Să facem ordine și în jurul nostru, să creăm un context în care să ne facă plăcere să lucrăm, să colaborăm. O parte ține de manager, veți spune. Aș îndrăzni să spun că ține cel mai mult de noi, de fiecare individ, să creeze un mediu în care să vină cu plăcere. Iar acest mediu nu înseamnă doar infrastructura locului de muncă, înseamnă igiena relațiilor pe care le avem; înseamnă să avem încredere unii în ceilalți, în manager, să știm că, dacă avem o problemă, acel manager va fi lângă noi, ne va susține, așa cum poate; că, dacă un coleg are o problemă, noi, ceilalți, îl vom susține, îi vom arăta că ne pasă de el.
Mai înseamnă și că, atunci când unul dintre colegi încalcă drepturile altuia, îi vom atrage atenția, delicat, respectuos, așa cum am face și cu un membru al familiei, tocmai pentru că ne pasă de tribul nostru.
Că ne vom purta cu integritate, respect, grijă oricare e funcția pe care o avem.
Că, atunci când suntem șefi, vom aprecia diversitatea opiniilor, pentru că știm cât de important este să ai cât mai multe perspective când iei o decizie.
Că ne vom spune părerea într-un mod care să nu îi lezeze pe ceilalți; că facem eforturi de educare a felului de a comunica, de sofisticare a demersurilor noastre. Nimeni nu este obligat să ne suporte felul mai neșlefuit de a ne comporta.
Că învățăm să dăm feedback, astfel încât să nu rănim, sau să distrugem încrederea celorlalți.
Toți putem crea un context bun de lucru:
Managerii, liderii – am vorbit cu mulți; nu prea se duce nimeni la birou cu gândul de a-și bate joc de ce face, de echipele lor. Sigur, sunt și comportamente care frizează patologicul, dar nu la acestea mă refer acum.
Oamenii din echipe – fac parte din asociații non-profit unde oamenii vin și dau din timpul lor pentru diverse cauze, au nevoie să dea înapoi, să ”se investească pe ei” în ceva. Filozofia indiană spune că în prima parte a vieții ne educăm, în a două livrăm, iar apoi dăm înapoi societății. Cred că trăim vremuri în care cele trei se suprapun de multe ori: ne educăm, schimbăm, iar ne educăm, toată viața; livrăm ca să existăm și contribuim la societate nu doar pentru că suntem în a treia perioadă a vieții, ci pentru că este nevoie de această contribuție în societate, iar mulți ne-am asumat un rol.
Întreb însă: de ce nu am începe cu această mentalitate și la locul unde lucrăm? Petrecem acolo o parte importantă din viață noastră, de ce să ajungem să urâm acel mediu? Cum putem face să aducem genul de energie pe care îl văd în exteriorul organizației, și în interior? Astfel, vom fi mai în congruență cu noi înșine, ne vom accepta mai ușor pe noi și pe ceilalți.
Mă uit la fetița unor prieteni, un copil de 10 ani, deștept, frumos, cum sunt toți copiii la această vârstă. Am văzut la ea:
-Momente normale, când se comportă în concordanță cu vârstă ei, are anumite cunoștințe, întrebări, preocupări specifice
-Momente când am senzația că vorbesc cu un adult, are niște întrebări, niște remarci de o profunzime și o sclipire uimitoare
-Momente când regresează, se sperie foarte ușor, ezită, plânge
E firesc, știu, e un copil încă. Dar așa suntem și noi, adulții. Avem perioade când performăm la nivel obișnuit, perioade când strălucim, și altele în care regresăm, nu mai avem încredere în noi, ne cuprind temerile, intrăm parcă într-o zonă de umbră, o zonă în care nu mai vrem să ne vadă nimeni și nici să vedem pe cineva.
Cred că perioada pandemiei a fost una în care regresia a fost destul de prezentă. Nu la toți, nu în egală măsură, dar la mulți în măsură mare. Și e firesc. Gândiți-vă: oamenii își pierdeau locurile de muncă, pericolul îmbolnăvirii plana asupra noastră și a celor dragi, media ne dădea știri catastrofale, o bună parte dintre noi lucram de acasă, de multe ori nu ne vedeam nici măcar pe platforme online, doar ne auzeam la telefon. Toate acestea nu au trecut, ne-am obișnuit doar cu ele, fac parte din realitatea noastră. Acum trăim parcă versul lui Eminescu: ”Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război”.
Totul este la fel de incert, înaintăm în continuare ca și cum am conduce mașina printr-o ceață densă, mai încet, cu grijă, cu toate simțurile în alertă, dar nu avem de ales.
Un rol important revine liderului aici, în a susține echipa să iasă, ușor, ușor, din această ceață (și, sigur, el însuși trebuie să se ajute să iasă). Atunci când conduci și ieși din ceață, ești obosit, dar ai voință, ai senzația că parcă îți recapeți forțele, că mai poți mult.
Iată câteva lucruri pe care liderul ar putea să le facă, până când vom ieși metaforic din ceață:
Să accepte că oamenii din echipă au o stare de disconfort. Nu a fost și nu este încă ușor pentru nimeni. E mai bine să acceptăm acest lucru decât să negăm, să ne arătăm viteji. Este util să creăm un context sigur din punct de vedere psihologic în organizație, în echipă, dacă vrem ca oamenii să performeze. Știu, e greu, parcă nu avem timp, parcă acum trebuie să fim mai cu energie, mai agili, mai dedicați. Dar, așa cum îmi tot amintește un amic, ”It is what it is”, de aici trebuie să plecăm, nu de unde am vrea noi.
Poate că e nevoie de o reorganizare a echipei, a firmei. Este greu, însă vital să gândim diferit acum, dacă vrem să existăm pe termen mediu, lung. Este momentul să ne gândim, împreună cu echipa noastră la cum putem să avem un impact asupra clienților noștri, apoi să regândim organizația.
Este un moment foarte bun să aplicăm principii de design thinking și să ne redesenăm firma, echipa. Asta presupune să începem de la clienți și impactul pe care îl putem avea asupra lor. Este un moment în care putem aduce un nivel de energie echipei, de a-i face parte din noua organizare.
În același timp, aș dori să atrag atenția și asupra echipei. O echipă performantă începe cu fiecare dintre noi. Succesul nu stă doar la lider. Poate că el deține o cheie a porții către succes. Dar echipa trebuie să vrea să intre pe acea poartă, să își asume că, dacă este acolo, e important să facă lucrurile împreună, așa cum am făcut noi, pe munte. Iar dacă cineva e cârcotaș, să avem grijă și de el, dar să nu așteptăm numai de la lider.
Și ar mai fi ceva : să nu uităm că și liderul este om. Și el are stările lui, temerile lui, exact ca noi. Nu este supra-om, a arăta un strop de empatie față de el, a-i acorda și lui dreptul de a avea momente de regresie, a arăta că îți pasă, nu va face decât să arate generozitatea ta, capacitatea de a-l trata pe celălalt cu grijă umană, de a crea relații pe termen lung și a te pune pe tine în lumină. De ce să fii în întunericul celor negativi, când numai lumina aduce la iveală ce e mai bun în oameni și contribuie la o echipă performantă?
Încă suntem ca atunci pe munte, drumul e pe alocuri periculos, incert, vizibilitatea e redusă, înaintăm, nu avem de ales, dar știm că undeva, acolo, sus, e punctul de inflexiune și că după aceea va fi mai ușor. După aceea ritmul poate fi altul, ne putem relaxa puțin. Până atunci însă, e bine să avem un grad sănătos de alertă, să avem încredere unii în ceilalți, să contribuim, să ne susținem, ca și cum am fi pe munte… de disciplina individuală depindem toți. Sună dur, poate, dar acestea sunt lucrurile care ne pot duce pe culme.
Articolul face parte din ediția nr. 266, mai-iunie 2020 a Revistei CARIERE.
Realizată sub tema umbrelă ”Noua dimensiune economică și socială – Testul Covid 19”, ediția cu numărul 266 va cuprinde subiecte și abordări ce vor avea în centrul atenției discuțiile fierbinți ale momentului: ce lasă în urmă pandemia și sub ce perspective economice, financiare, sociale ori emoționale ne creionăm viitorul.
