Un weekend de PhotoReading
Chestia cu abilităţile naturale a fost inclusă în prima întrebare pe care i-am pus-o lui Connie Larkin, Instructor de PhotoReading şi Executive Coach. Cum mă aşteptam, mi-a spus că abilităţile nu au nicio legătură cu fotocitirea, aşa că am aşteptat să văd ce urmează. Connie mi-a explicat că este o succesiune de cinci paşi, sau, dacă vreţi, un protocol care trebuie urmat într-o stare mentală de relaxare. De ce? Pentru că PhotoReadingul – care a fost creat de Paul Scheele, un specialist în neurolingvistică şi învăţare accelerată, – foloseşte două funcţii ale creierului nostru: procesorul preconştient şi baza de date a minţii nonconştiente (subconştiente).
În prima etapă, care se numeşte pregătire, fotocititorul îşi induce o stare mentală favorabilă, denumită „starea mentală ideală“. Este momentul în care ne gândim de ce vrem să citim acea carte sau acel articol. Atenţie! Este foarte important să ne stabilim un scop în legătură cu materialul citit, pentru că altfel procedeeul nu va funcţiona. Şi poate că ar fi bine să vă spun încă de pe acum că fotocitirea nu se adresează pasionaţilor de beletristică, căci funcţionează mai cu folos în cazul tratatelor, cărţilor de specialitate, manualelor sau altor materiale din care vrem să învăţăm ceva.
A doua etapă se numeşte previzualizare. Durează cam 30 sau 90 de secunde, nu mai mult, în funcţie de materialul pe care dorim să-l fotocitim. Acum ne dăm seama dacă exemplarul pe care îl avem în faţă merită timpul şi energia noastră. Ne uităm pe scurt peste carte, la cuprins, pe ultima pagină sau pe postfaţă şi îi evaluăm valoarea în funcţie de scopul nostru.
Urmează a treia etapă, care este fotocitirea cărţii. Să fotocitiţi o carte înseamnă să o parcurgeţi printr-o tehnică denumită fotofocus. Nu e foarte greu, dar e nevoie de puţin exerciţiu să reuşiţi. Partea mai dificilă însă nu este privirea fotofocus, ci parcurgerea în sine a cărţii, deoarece trebuie să daţi pagină cu pagină într-un ritm constant, care la prima vedere ar putea fi foarte simplu, însă eu m-am chinuit puţin. Nu vă închipuiţi că durează nu ştiu cât, deoarece daţi paginile destul de repede, cam una la trei secunde. Cu puţin exerciţiu, o să vă iasă.
Postvizualizarea este pasul cu numărul patru şi urmează imediat după fotocitire. La partea asta se parcurge încă o dată cartea, însă de data asta nu mai privim în fotofocus, ci aşa cum suntem obişnuiţi. Scopul este să extragem 20 sau 25 de cuvinte declanşatoare, aşa cum se numesc. Cuvinte care ne fură privirea prima dată când privim pagina. Apoi mai dăm câteva pagi şi repetăm procedeul. După ce am strâns toate cuvintele, începem să formulăm întrebări pornind de la ele. Ne imaginăm că stăm de vorbă cu autorul şi vrem să-l întrebăm lucruri în legătură cu respectiva carte, dar pornind de la acele cuvinte declanşatoare.
Urmează etapa de activare, care se face după o pauză de cel puţin 20 de minute şi nu mai mult de 24 de ore. Acum parcurgem iar materialul fotocitit, dar prin supracitire. Un fel de citire prin mişcarea rapidă a ochilor de jos spre centrul paginii. Parcurgerea cărţii în această etapă are scopul de a vă răspunde la întrebările pe care le-aţi pus în etapa de postvizualizare. Când veţi găsi răspunsurile pe care le căutaţi, le scrieţi pe o foaie şi întocmiţi o hartă mentală. Senzaţia pe care o aveţi prima dată s-ar putea să fie destul de confuză, însă, în mai puţin de o oră, şiţi deja destul de multe lucruri din acea carte.
Specialiştii spun că fotocitirea creează noi conexiuni neuronale în creierul nostru. Informaţia pe care o acumulăm prin fotocitire este sortată în funcţie de ce anume vrem să obţinem din cartea fotocitită. Se spune că exersarea fotocitirii ne ajută să avem un focus mai mare şi o înţelegere mai bună a materialului parcurs. Partea interesantă nu constă doar în fotocitire, ci în faptul că în timpul cursului puteţi afla multe lucruri despre dumneavoastră. Nu vă spun ce am aflat eu, pentru că variază în funcţie de fiecare persoană în parte şi, la final, vă daţi seama că merită să-i acordaţi măcar un weekend din viaţa voastră.