Sunt manager

Am citit primele sapte
reflectii – grija fata de oameni; doar o slujba; respect; multumesc; nevoi;
loialitate; recunoaste atunci cand gresesti. Pana acum suna a sapte
porunci. Dar, nu. E altceva. Se pare
ca e mai greu sa fii manager decat crestin. In total, cartea contine 64 de
reflectii si e scrisa de cativa manageri cu experienta. Deci, mai am multe de invatat.
Sa nu ma intrebati de ce nu am terminat cartea. Cred ca o sa va dati seama la
sfarsitul articolului.

Cati dintre voi si-ar dori sa lucreze cu mine?

Lucrez intr-o
firma multinationala furnizoare de servicii, numarul unu pe piata. Sunt o
femeie-manager, conduc un departament de vreo 40 de oameni, din care vreo 20 imi
sunt direct subordonati. Lucram sub presiunea timpului; exista deadline-uri;
exista niste reguli stricte. Pe care trebuie sa le respecti. Calitatea
materialului pe care il livrezi clientului este cruciala. Trebuie sa stii de
toate; sa fii informat; sa ai mintea brici; sa ai logica. Sa fii responsabil; sa
ai initiativa; sa ai curaj. Sa ai imaginatie; sa fii creativ; sa ai viziune. Sa
fii un bun coordonator al unei echipe; sa fii hotarat; sa iei decizii rapide; sa
gasesti solutii eficiente; sa stii sa-ti motivezi oamenii; sa stii sa-i respecti.
Sa recunosti atunci cand gresesti. Sa fii flexibil; sa fii politicos si rabdator.
Pentru ca ai o relatie cu clientul. Sa-ti doresti mereu sa-ti pui intrebarea
„de ce?" si sa cauti singur raspunsul. Sa nu spui niciodata: nu stiu sa fac
asta.

Mi-a scapat ceva?
Poate chestia cu „rezistenta la stres". Cati dintre voi, cei care cititi acest
articol, isi doresc sa lucreze cu mine? Cer multe? Pentru ca cer multe de la
mine am ajuns sa cer multe si de la altii. Lucrez intr-un domeniu in care daca
nu-ti place ceea ce faci nu rezisti. Si a „nu rezista", va spun eu, se vede in
maxim trei luni. Nu te poti ascunde.

Cel mai bun reper: bunul simt

In realitate,
lucrurile nu stau chiar asa. Nu cred sa mai existe oameni care sa raspunda
tuturor cerintelor de mai sus. Eu fac parte din prima generatie de adolescenti/liceeni
democrati/liberi. Ma cred speciala si am ajuns sa spun „Nimic nu mai e ce a
fost", „A fost pe vremea mea". O sa spuneti „Ia uite-o si pe baba asta!". Daca
sociologii spun ca poti vorbi de diferente intre generatii la o diferenta de
zece ani, ei bine, pentru Romania actuala, eu zic ca diferenta asta nu mai sta in
picioare si poti spune ca generatia s-a schimbat incepand cu o diferenta de
numai cinci ani, hai, poate sapte.

Am inceput sa
lucrez in acest domeniu in 2000 si nu stiam aproape nimic despre munca asta.
Dar as fi facut orice ca sa muncesc. Pe vremea aceea, oferta era mai mare decat
cererea (pe piata fortei de munca) si cand ma duceam la interviuri, angajatorii
ma intrebau „economist – economist, dar ce e aia cibernetica?". Si am inceput
„de jos". In sase luni, mi-am dat seama ca asta vreau sa fac, dar la un nivel
„mai sus". Eram mai buna decat altii care imi spuneau ce sa fac. Pentru ca
politica firmei, pe vremea aceea, nu era sa ridice oamenii „de jos", am inceput
sa ma duc la interviuri. O conjunctura favorabila a facut posibila avansarea
mea. Intr-un an, faceam exact ce imi dorisem. Era o piata in formare. Cateodata
stau si ma intreb cum am invatat tot ce stiu. Nu am avut un tutore. Nimeni nu
avea timp pentru asa ceva, sa invete pe altii. Ce anume sa fi invatat? De unde
am stiut ca ceea ce faceam era bine? Nu am stiut. Am citit. M-am intrebat mereu
„de ce asta? de ce as face asa si nu altfel?" (vedeti ca-mi place intrebarea
asta). M-am bazat pe bunul simt, pe intuitie.

Reflectii de manager

Acum stau si ma intreb
cat de mult ma potrivesc pozitiei de manager. Ati vazut ca stiu sa cer, am
pretentii, dar ma intreb daca si stiu sa ofer la fel de mult pe cat cer. Ma gandesc
ca ar trebui sa existe un echilibru. In plus, un manager are niste functiuni de
baza. Un prieten de-al meu spunea despre management ca inseamna: planificare,
delegare/coordonare si control. Stau prost in ceea ce priveste delegarea. Nu e
suficient sa delegi doar o sarcina. Cica secretul e sa delegi si
responsabilitatea. Sa-i faci pe cei cu care lucrezi sa fie responsabili. Piata
e in crestere, specialisti sunt putini si esti nevoit sa iei proaspeti absolventi
si sa-i inveti. Acesta e juniorul. Mi-e frica sa-i dau prea multe sarcini
deodata sa nu-l incarc prea mult si sa se sperie. Si atunci prefer sa ma incarc
eu. Mereu gasesc scuze pentru asta – E o munca destul de grea si se invata cam in
doi ani; O fac eu pentru ca stiu cel mai bine; Imi ia zece minute, hai, maxim
juma' de ora. Ma enervez ca atunci cand ii dau ceva juniorului sa faca primul
lui raspuns este „nu stiu". Sau pune o intrebare de genul „unde gasesc informatii
despre". Timpul pentru el are alta dimensiune decat pentru mine. Jobul e doar
un job, doar bani ca sa traiesti, nimic pasional. Stie sa spuna „nu". Esti
obligat sa-l inveti, sa-l trimiti la traininguri, dar in acelasi timp sa ai
grija ca timpul lui e pretios. Programul e important pentru el, are sigur ceva
de facut dupa ora 18. Ajungi sa-l responsabilizezi doar atunci cand se gaseste
singur in fata pericolului.

Stiu, eu sunt
„gresita". Eu nu stiu
sa-mi petrec timpul liber. Sa fi gresit cand ma gandeam ca numai eu stiu sa fac
bine un lucru? Pentru ca nu stiu intotdeauna sa deleg, nu-mi iese nici partea
de coordonare si nici cea de control. Iar planificarea mi se cam da peste cap.
Ma incarc prea mult. Sunt zile cand nu bifez nimic din lista de sarcini pe care
mi-o fac. Asta pentru ca se face coada la mine pentru intrebari si sugestii. Nu
stiu sa spun „nu". Voluntariatul pentru mine e un mod de a fi. Pentru ca
ne tragem dintr-un mediu extrem de informal, bazat pe oameni, pe incredere, pe
prietenie si am ajuns (pentru ca piata o cere/ e in crestere) intr-un mediu
foarte aglomerat care cere proceduri, reguli, procese, organizare, feedback,
oameni.

Cel mai mult sufar atunci cand stiu ca unora le
este mila de mine. Ar trebui sa ma bucur ca oamenii actioneaza doar de dragul
meu? Nu, eu nu ma bucur. Pentru ca in acelasi timp simt ca le este frica sa nu
ajunga ca mine. Dar mie imi place asa cum sunt.