Jurnalista romanca in Liban: „Profesional vorbind, e cea mai frumoasa perioada din viata mea”

CARIERE: Cum ai ajuns in Liban?

Ana-Maria Luca: Am plecat la master in 2008. Scrisesem mult in 2006, vara, despre razboiul de 40 de zile dintre Israel si Hezbollah.

Unde lucrai atunci?

La Antena 3, la stiri. Am facut si tura de noapte. Saream pe la trei dimineata din scaun: „Baaai, iar bombardeaza astia Beirutul!" si producatoarea spargea emisia. Iti dai seama, la trei dimineata nu se uita decat Vlad Petreanu la televizor si bietul Ovidiu Maior, care era in prima lui saptamana la prezentare, si era de noapte. Si-mi amintesc ca am scris o stire cu petrolul care inundase plaja din Byblos si mi s-a facut asa un dor de duca… Asa ca in 2007, dupa ce am castigat niste bani la un concurs de scriitura, mi-am luat o amica si ne-am dus o saptamana la Beirut si mi s-a pus pata, cum s-ar zice.

Mi-a placut ideea de moschee langa biserica, de recuperare dupa un razboi civil, chestii din astea romantice, si m-am gadit ca, daca tot n-am scris lucrarea de master la Universitatea Bucuresti, sa vin aici, sa fac un master. Si iacata-ma-s!

Pare simplu, dar cum ai procedat?

Pai, bursa a fost doar de 50%. In rest, am muncit.

Ai aflat de vreun master sau ai cautat unul anume?

Am vrut master in relatii internationale. O singura universitate de limba engleza il are: Lebanese American University (LAU). Am cautat pe Google, am intrat pe site-uri de universitati, am cautat la stiinte politice, am trimis e-mailuri si cei care mi-au raspuns si au fost cei mai amabili au fost Lebanese American University. Ghici care campus!

Care?

Byblos! Am zis : astia-mi sunteti! Am tradus diplome, am completat “application forms”. Cu scrisori de recomandare de la Cristian Parvulescu si de la Teodor Melescanu, care mi-au fost profesori, prinsi pe hol la antena, dupa vreun talk show cu Dana Grecu.

„A fost mai greu decat mi-am imaginat”

Aplicarea s-a facut in engleza sau in araba?

In engleza. Universitatea e cu predare in limba engleza. E una dintre cele doua universitati prestigioase din Orientul Mijlociu. Am aflat asta mai tarziu, cand am ajuns aici. Una este American University of Beirut (AUB), la care mai face o romanca un master, Liliana Mihaila. Dosarul l-am trimis prin aprilie, rezultatul l-am primit in iulie. Si am plecat. Evident ca mi-am imaginat ca va fi mai usor decat a fost.

Deci cele mai prestigioase universitati din Orientul Mijlociu sunt americane.

Categoric. Sistemul e si el american. Astia glumesc „the lebanized american system”. Dar e greu. Bibliografia pentru un curs nu se masoara in carti, ci in kilograme.

Cum adica in kilograme?

Pai nu se citesc o carte, doua pe curs, ci vreo trei tomuri trase la xerox de grosimea Dictionarului Explicativ al Limbii Romane. O sa vin acasa cu vreo trei valize.

Si unde ai locuit?

Intr-un apartament inchiriat impreuna cu Lili, cealalta studenta romanca. Chiria era 500 de dolari pe luna si o imparteam. La inceput, a fost greu, pentru ca nu aveam de lucru. Trimiteam corespondente la Antena, dar s-a cam strans punga dupa ofensiva din Gaza, din ianuarie 2009. Apoi am lucrat pe la departamentul de marketing la universitate si in cele din urma mi-am luat inima in dinti si am trimis un CV la NOW Lebanon, unde sunt si acum.

Dar bursa ce valoare are?

Masterul e de 12.000 de dolari, bursa mea e de 6000 pe doi ani. 3000 pe semestru, din care eu plateam in jur de 1700 – subliniez: eu, nu mama si tata, pentru ca mi-a fost rusine sa le cer. Dar, sigur, exista si posibilitatea unei burse private care sa acopere si cealalata jumatate din „tuition”, doar ca eu, fiind „deschizatoare de drumuri”, n-am stiut asta. Daca mai e vreun doritor de aventuri in Middle East, e de preferat sa aplice la vreo bursa guvernamentala sau la una privata in Romania. Cred ca fundatiilor le convine, pentru ca taxele sunt mai mici decat in SUA sau in Uniunea Europeana. Iar Romania cam duce lipsa de specialisti pe Orientul Mijlociu.

La ce ai renuntat plecand in Liban?

Eram redactor de externe, am devenit corespondent platit la bucata. Sigur ca am lasat familia in urma, insa toti mi-au fost alaturi si erau foarte incantati de masterul meu. Pana la un punct, cand unii s-au plictisit sa-mi mai acorde sprijin. Dar se mai intampla in viata. Oamenii se mai razgandesc.

„Libanezii vor sa te vada cand iti vorbesc”

Cum ai gasit-o pe cealalta romanca?

Ne-am intalnit inca din Romania, pe un mailing list. Eu tocmai trimisesem dosarul, ea intreba cum sa faca. Ne-am intalnit, am iesit la un suc, ea a intrat la Middle Eastern Studies la AUB. Terminase „engleza-araba” la Bucuresti. Avea un prieten american la Beirut care tocmai se pregatea sa plece si ne-a lasat apartamentul. Altfel era mult mai greu. Caminele sunt in jur de 900 de dolari pe luna si au ora de stingere. Te culci la 11 fortat. Pentru un om de 29-30 de ani ca mine era cam greu. Apartamentele le gasesti prin prieteni in principiu sau mergand din poarta in poarta afise pe strada. Nu prea exista ziare de anunturi ca la noi. Apartamentele pentru studenti se negociaza cam la colt de strada.

Si care este cauza?

Nu stiu, cred ca asta e mentalitatea aici. Libanezii sunt oameni carora le place sa negocieze, sa te tina de vorba si sa te vada cand iti vorbesc, nu doar la telefon.

Ti s-a parut ciudat la inceput?

Mai degraba simpatic si fascinant. E ca la noi la tara. Vanzatorul de la magazin stie tot ce se intampla in sat, te opresti la chiosc si afli si ce au mancat vecinii la pranz in ultima saptamana. Foarte multi vorbesc franceza sau engleza. Am intalnit putini libanezi care sa nu inteleaga nici macar doua vorbe in engleza sau franceza.

Cum ti-ai gasit un job acolo?

Am ajuns sa scriu pentru LAU Magazine, care nu arata ca revista studenteasca,e o revista de marketing, cu coperti glossy, plina de feature in limba engleza. Ma plateau binisor, cam cat castigam acasa, dar ma plictiseau subiectele. Asa ca mi-a luat inima in dinti si am trimis CV-ul la NOW Lebanon. Ii stiam de mult. Imi placea cum scriu. Si m-au chemat la interviu.

Am colindat tot Libanul, am intervievat membri ai Fatah, am fost si in Sud, am facut reportaje pe campurile de mine. Profesional vorbind, e cea mai frumoasa perioada din viata mea. Ce ma asteapta mai departe nu stiu. Poate vin vremuri si mai frumoase. Ma gandesc la Africa, ma gandesc la Asia.

„Intr-o redactie romaneasca e mai greu ca intr-una libaneza”

Cum e sa lucrezi ca femeie in Orientul Mijlociu?

In Liban e ok. Nu ai restrictii. Editorul meu, Hanin, e o femeie siita de 35 de ani. Fratele ei e in Hezbollah, ea vine la serviciu in fusta scurta si e maritata cu un crestin maronit. Asasinate politice nu au mai fost de vreo doi ani, bombe rar, doar vreo grenada in taberele de palestinieni din cauza factiunilor rivale.

Rar iau interviuri la telefon. De obicei, merg acasa, bem cafeluta si apoi discutam politica. Doar ministrii dau interviuri la telefon pentru ca le e frica de vreun asasinat. Au ramas cu paranoia dupa ce l-au asasinat pe Rafik Hariri.

Stii cati romani sunt in Liban?

In jur de 400. Asa mi-a zis consulul roman. Majoritatea sunt romance casatorite cu libanezi. Si mai sunt vreo 30-40 de romani in Orchestra Simfonica Nationala a Libanului. Sunt multi libanezi absolventi de universitati romanesti care vorbesc romaneste. Vice-primarul de la Baalbeck, spre exemplu, scrie epigrame si pune bancuri in romaneste.

Unde e mai stresant? Intr-o redactie libaneza sau intr-una romaneasca?

Intr-una romaneasca, clar. Aici stim clar ce avem de facut, nu urla nimeni niciodata, nu esti derutat. Totul se face cu mult calm. Acum, e adevarat, suntem straini si facem presa in stil american, pentru ca asa vor sefii, si ei tot americani.

Si acum? Cand te intorci?

Ma intorc in iunie. Planul e o luna de vacanta, in care ma decid incotro o apuc, daca ma intorc aici sau daca stau acasa. As vrea sa raman acasa sincera sa fiu, dar nu stiu daca am la ce. Prietenii mei sunt foarte pesimisti.

Prietenii din presa?

Nu numai. Si cei din institutiile guvernamentale. In presa e greu, asta vad si singura. Pe tarabe sunt doar tabloide, iar in televiziune e foarte mult stres. Nu stiu daca ma mai tine sa fac stiri externe. Mama si tata incearca sa ma convinga sa nu stau in tara, prietenii mei vor sa ma tina in Liban, cei de acasa vor sa vin in Romania.

Citeste mai multe despre viata in Liban pe blogul Anei-Maria Luca.