Invitatie la recunoasterea greselilor

Sefia este de vina

Cred ca este o
reactie emotionala fireasca la efectele concertate si deconcertante ale unui
anumit stil de conducere. Acest stil a dus la probleme majore in atragerea si
fidelizarea talentelor, adica la o fluctuatie fara precedent a personalului. A
devenit evident ca sefia nu e sinonima cu managementul si ca a generat pierderi
semnificative in zona resurselor umane.

Chiar daca unii
i-au inteles ironia, multi au crescut in umbra principiului „sefu'-i sef si-n sant".
Mesajul a lucrat subliminal si a lasat urme adanci: seful are intotdeauna
dreptate, vede bine lucrurile de acolo de sus, calculeaza, masoara, stabileste,
trage linie si transmite directive. Stie, dom'le, ce mai! O optica tare paguboasa,
cu consecinte greu de ignorat ori de remediat: oamenii vin greu, pleaca usor si
muncesc cu moderatie.

Am ajuns in impas
si avem reactii neobisnuite: intram in contact cu propriile emotii, simtim nu
doar ca ne vajaie capul de atata munca si calcule, ci si ca ne doare sufletul…
Pana la urma, este un progres: am inceput sa simtim si sa admitem public ca
undeva s-a gresit. Din pacate pentru cel ce vrea sa creasca, de cele mai multe
ori erorile sunt abordate in mod indirect, prin ochii privitorului. In general,
managerii listeaza anumite seturi de greseli frecvente, iar consultantii
constata ca managerii pacatuiesc prin lipsa de curaj in a-si recunoaste greselile.

Errare humanum est

In ceea ce ma
priveste, cred ca relevanta invataturilor dobandite din experienta a depins
esential de gradul in care am comis eu insami erori de fond. Cei care ma
cunosc stiu ca fac lucrurile temeinic. In mod ironic, tendinta mea spre perfectionism
s-a manifestat inclusiv in domeniul greselilor. In consecinta, le-am traversat
personal, cu mare implicare, pe cele mai dense. In repetate randuri, in forme
diferite. Treptat, am ajuns sa surprind trei erori de fond pe care le-am comis
de-a lungul evolutiei mele manageriale (ignorarea intuitiei, identificarea cu
obiectivul organizational si izolarea afectivitatii).

Inca din primii ani de viata corporatista, am invatat ca,
pentru a fi pe gustul celor din varful ierarhiei, e necesar sa-mi prezint
planurile si realizarile sub forma cifrelor, schemelor, tabelelor si sa
argumentez succint cu date concrete. Pe principiul ca ceea ce nu poate fi
dovedit nu exista, am ajuns, gradual, sa-mi pun sub semnul intrebarii intuitia,
sa o trec in plan secund, apoi sa o ignor. Pe de o parte, pentru ca nu aveam timpul necesar sa transpun multimea de
informatii subliminale in itemi obiectivi; pe de alta parte, mi-a fost comod sa
consider ca cei care au ajuns sus isi datoreaza pozitia competentelor in plan
rational.

In ciuda opiniei
comune, intuitia nu este o forma de subiectivitate demna de dispret, ci un
rezervor de informatii relevante ce inglobeaza observatii, teorii parcurse,
experiente traite: simturile si ratiunea la un loc.

Mi-e greu sa
sintetizez ani buni din viata intr-o fraza pentru a-mi sustine opinia. Dar stiu
ca deciziile mele cele mai bune s-au bazat pe intuitie, iar cele mai proaste,
pe ignorarea ei. Asa se face ca azi fosti colegi pe care i-am initiat pe vremea
cand nimeni nu le acorda vreo sansa au ajuns profesionisti de valoare. Si tot asa
se explica de ce, intr-o vreme, am lucrat, cu mari eforturi, pentru o organizatie
condusa de un manager stanjenit de contactul vizual cu interlocutorii; desi
intuitia mi-a semnalat chiar de la interviul de angajare ca ii lipsea armonia
interioara, am facut greseala sa-i atribui, in compensatie, pretioase calitati
carteziene…

Nu mi-am propus sa
epuizez tema si nici sa desavarsesc acum dezvaluirile unui manager.

Dar va
invit sa coborati in ring, in speranta ca veti descoperi cauzele reale
ale unor consecinte pe care ati fi dorit sa le evitati. O vorba glumeata spune
ca merita sa invatam din propriile greseli pentru ca astfel ele ajung sa para
utile.