Cum ar putea oamenii ca fondatorul Amazon să devină salvatorii planetei?

CEO-ul Amazon, Jeff Bezos, l-a depăşit recent pe Warren Buffett în topul celor mai bogaţi oameni din lume, instalându-se pe locul doi în această ierarhie – deci numai Bill Gates, numărul 1 în top, este mai bogat decât Bezos. Iar de curând, Bezos a dezvăluit că în ultima vreme a vândut la bursă acţiuni ale Amazon.com în valoare totală de circa 1 miliard de dolari, ca să-şi finanţeze compania de zboruri spaţiale comerciale Blue Origin – care fabrică navete spaţiale. Are deja clienţi dispuşi să plătească pentru a zbura în spaţiu chiar din 2018.

De ceva vreme, una dintre ocupaţiile favorite ale oamenilor de afaceri bogaţi a fost aceea de a investi în călătoria în spaţiu. Pe lângă compania de zboruri spaţiale Blue Origin a lui Jeff Bezos, mai există Virgin Galactic a lui Richard Branson, Vulcan Aerospace a lui Paul Allen, fondatorul Microsoft, şi, desigur, SpaceX a lui Elon Musk, fondatorul Tesla.

Totuși, miliardarii îndrăzneţi – oricât ar fi ei de narcisişti, controversaţi şi excentrici, hotărâți „să lase o dâră pe canavaua universului” – sunt din ce în ce mai rari. Dacă este cât de cât să facă ceva ieşit din comun în viaţa lor din afara businessului de bază, mogulii din industria tech consumă, în marea lor majoritate, mai multă energie pentru a se ascunde de lume decât pentru a explora spaţiul.

„Eu ţin tot timpul un elicopter alimentat la maximum cu combustibil şi am un buncăr subteran cu sistem de filtrare a aerului”. Asta spune şeful unei firme de investiţii, care se pregăteşte pentru colapsul civilizaţiei, aşa cum relatează revista New Yorker. Cofondatorul LinkedIn, Reid Hoffman, apreciază că peste 50% dintre miliardarii care deţin firme în Silicon Valley şi-au cumpărat cel puțin un astfel de refugiu – cum ar fi un buncăr subteran –, ca măsură de siguranță în caz de apocalipsă.

Iar cel mai bun exemplu este reprezentat de nimeni altul decât de Peter Thiel, din San Francisco, cofondatorul PayPal, care acum face investiții cu capital de risc. Thiel a făcut un gest controversat, achiziţionându-şi cetăţenia în Noua Zeelandă în scop de afaceri prin realizarea unei investiţii, a cărei sumă nu a fost dezvăluită. Noua Zeelandă, care a suferit odinioară din cauza izolării sale de restul lumii, acum vede cum, sub ochii săi, „blestemul” distanţei se transformă în cel mai grozav avantaj al său.
Practica autonomiei extreme – care înseamnă să te dotezi complet şi să te bazezi exclusiv pe propriile resurse, pentru cazul în care se produce cel mai devastator eveniment posibil – a impus un curent de nişă. „Survivaliştii” stochează alimente, pregătindu-se pentru eventualitatea unor dezastre naturale. „Prepperii” îşi cumpără arme, motociclete şi monede de aur pentru eventualitatea unui colaps „cauzat de mâna omului”. Sau învaţă să tragă cu arcul, ca să poată supravieţui în junglă.

Dar ceea ce era o practică izolată, întâlnită doar în cazul unui număr mic de indivizi, devine rapid un fenomen de masă. Escapiştilor care se pregătesc pentru sfârşitul lumii li se alătură directorii executivi din industria „tech”, managerii de fonduri de hedging din industria financiară, precum şi alţii care-şi pot permite, din punct de vedere financiar, să se protejeze de aparenta iminentă distrugere a societăţii.

O „Arcă a lui Noe” a secolului XXI
Săpată la mare adâncime sub pământ într-o zonă rurală a Germaniei şi plasată cu spatele la un munte din apropiere aflat, „arca” este un complex imobiliar magnific, cu o suprafaţă de peste 21.000 mp, numit Vivos Europa One. Complexul, care fusese odată o bază fortificată secretă folosită ca sediu pentru personalul militar şi stocarea muniţiilor, a fost dotat într-un mod comparabil cu cel al unui megaiaht. Promovat ca o ascunzătoare în caz de apocalipsă pentru cei mai bogaţi oameni din lume, adăpostul subteran menit să reziste la explozii este capabil să reziste la valurile de şoc declanşate în timpul unei explozii nucleare, la un război chimic, la tsunami şi la tornade.

Printre facilităţile din zonele comune se numără mai multe restaurante, o brutărie, o berărie, o pivniţă de vinuri, o galerie de artă, locuri de joacă pentru copii, o zonă în care se află cuştile pentru animalele de casă, saloane de coafură, cinematografe, o piscină şi o sală de gimnastică. Mai sunt incluse un spital complet echipat cu săli de operaţie, zone de depozitare pentru toate alimentele şi proviziile medicale, bănci de seminţe, precum şi un seif cu mostre de ADN conceput pentru a păstra o colecţie formată din milioane de artefacte zoologice şi mostre de genom oferite de donatori. Este o arcă a lui Noe a secolului XXI, care arată de parcă ar fi fost echipată de firma organizatoare de croaziere pe mare, Royal Carribean.

Tocmai în acest context se întâmplă ca adăposturile fortificate şi pregătite pentru supravieţuirea după un dezas­tru nuclear să emane un iz de izolaţionism. Este ca şi cum cei ultrabogaţi n-au făcut decât să renunţe la orice speranţă privitoare la soarta omenirii şi au decis să-şi canalizeze energia în direcţia construirii propriei Arce a lui Noe subterane.

Dar bineînţeles, „survivaliştii” bogaţi nu sunt prima comunitate care să fi încercat escapismul în faţa dezastrului care se întrevedea la orizont. Cu mult timp în urmă, aşezările Norse (denumire generică dată în engleză vechilor norvegieni şi, în general, scandinavilor şi, uneori, vikingilor, n.tr.) din Groenlanda au făcut exact acest lucru.

Cum au dispărut vikingii Groenlandei

Vechii norvegieni au venit în Groenlanda din Norvegia cam prin anul 1000 e.n. Vasta întindere de pământ arctică a fost descrisă ca fiind „green” – verde –, fiindcă fondatorul comunităţii, Eric cel Roşu, a vrut să dea locului o impresie mai favorabilă în comparaţie cu Islanda. Vechii norvegieni au cultivat aici iarbă pentru fân, ca să crească vite, oi şi capre. Au tăiat păduri întregi ca să aibă lemn de foc pe timpul iernilor lungi. Versanţii acoperiţi de iarbă au fost transformaţi în păşuni pentru animale.
Dar mediul Groenlandei „era prea fragil ca să reziste la genul acela de presiune. Sezonul scurt şi răcoros în care se putea cultiva ceva însemna că plantele creşteau lent”, a remarcat Malcolm Gladwell într-o recenzie de carte făcută pentru New Yorker.

Şi totuşi, populaţia Norse din Groenlanda s-a îmbarcat în călătorii de vânătoare periculoase pentru a culege colţi de morsă şi alte obiecte de origine animală pe care să le vândă europenilor de pe vechiul continent. Ei concepeau Groenlanda ca pe un avanpost european care avea o economie vibrantă şi era integrat politic cu restul lumii, dar, în acelaşi timp, ei sărăceau rapid singurul lucru pe care-l poseda comunitatea: pământul fertil. Exista totuşi o soluţie şi se aflase tot timpul în faţa ochilor populaţiei Norse.
Alături de ei trăiau veşnic descurcăreţii inuiţi, care vânau foci şi mâncau peşte – sursa de hrană cea mai certă şi mai abundentă. Dar norvegienii îi dispreţuiau pe inuiţi, numindu-i „inuit skraelings” – „nenorociţii de inuiţi” – şi erau hotărâţi să-şi păstreze propriul mod de trai prin care practicau agricultura europeană. Vacile erau un semn de statut înalt; carnea de vită era o mâncare preţuită.

Cauza fundamentală a colapsului aşezărilor Norse a fost la fel de mult un eşec al societăţii pe care au construit-o, pe cât a fost un eşec ecologic. Dar poate că lucrul cel mai fascinant este modul în care comunitatea s-a zbătut să supravieţuiască în ultimele sale zile. Jared Diamond, câştigător al premiului Pulitzer pentru jurnalism şi literatură şi profesor de geografie la UCLA, oferă o analogie simplă: o barcă de salvare supraîncărcată de oameni.

Când producţia de fân s-a prăbuşit, iar vitele au murit, populaţia înfometată a început să dea buzna în capitala naţiunii. „Cei din afară” au tot venit, până când populaţia oraşului, formată în principal din şefi locali şi reprezentanţi ai clerului, a fost depăşită numeric. Deşi proviziile oraşului – „ultimul coş cu pâine” al populaţiei Norse locale – ar fi fost suficiente pentru a-i menţine în viaţă pe locuitorii săi, „barca de salvare” a fost copleşită şi s-a scufundat atunci când toată lumea a vrut să se urce în ea. Dacă vikingii ar fi fost mai adaptabili, civilizaţia din Groenlanda ar fi putut totuşi, chiar „la limită”, să supravieţuiască.

Riscul izolaţionismului

Lecţia pe care o avem de învăţat din ruina populaţiei Norse este că omenirea trece prin stadii de creştere şi decădere, dar o face în mod colectiv. Am putea să lăsăm încăpăţânarea „să ne facă să ne izbim de zid” şi să nu ţinem cont de toate dovezile care ne sugerează că ne punem singuri în pericol prin propriile noastre comportamente. Am putea încerca să scăpăm, să ne adunăm comorile cele mai de preţ şi să ne izolăm total de restul lumii. Am putea să ne cumpărăm un buncăr şi să supravieţuim sfârşitului lumii alături de cei care, din punct de vedere economic, sunt semenii noştri. Dar nicio civilizaţie nu poate supravieţui în izolare. S-ar putea ca escapismul să creeze o falsă senzaţie de siguranţă, dar, în cele din urmă, suntem cu toţii conectaţi.

Acesta este motivul pentru care miliardarii din Silicon Valley şi, de fapt, toți ceilalți, trebuie „să iasă la lumină din ascunzătoarea în care au stat multă vreme şi să facă treaba neplăcută de care s-au tot ferit”: să ia tehnologiile aflate într-un ritm de dezvoltare exponenţial şi să le pună la treabă pentru a rezolva problemele omenirii.

Dacă industria americană a serviciilor financiare a putut să toarne sute de miliarde de dolari în credite ipotecare de tip „subprime”, care s-au dovedit, în cele din urmă, a fi bani aruncaţi în vânt, atunci de ce ne chinuim să asigurăm finanţarea unora dintre proiectele noastre elementare de cercetare din domeniile climatologiei, ştiinţelor marine, precum şi din alte domenii în care obţinerea de informaţii şi cunoştinţe fundamentale este de o importanţă critică pentru a ne asigura că omenirea poate continua?

Dacă ştim cu certitudine că arderea de combustibili fosili este o practică sinucigaşă, cum putem măcar să permitem continuarea ei? Iar dacă inteligenţa artificială îi poate învinge pe campionii umani la anticul joc de Go, atunci de ce nu ne poate spune care este următoarea limită a planetei pe care nu trebuie să o încălcăm sau, şi mai bine, care sunt punctele-pârghie exacte în care trebuie să acţionăm pentru a putea „da înapoi” şi regenera ceea ce am distrus?

Aşa cum îi place să spună faimoasei cercetătoare în domeniul mediului înconjurător, Dana Meadows, „avem suficient timp, începând din exact acest moment”. Escapismul este atitudinea pe care trebuie să o evităm. Iar îndrăzneala unor oameni ca Jeff Bezos şi Elon Musk ar putea fi cea mai bună speranţă a omenirii – dacă este canalizată şi spre problemele terestre, nu doar spre spaţiul extraterestru.

Copyright: IMD Lausanne, Switzerland. IMD is a top-ranked business school.

Howard Yu este profesor de strategie și inovație la IMD.

Articol preluat din numărul 237/mai 2017 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici