Cu șeful cel mare toată lumea vrea să vorbească
Meseria aleasă odată cu facultatea, cea de profesor, a fost şi i-a rămas vocaţie. Dar când a terminat studiile, în 1995, Dragoș Nicolaescu și-a dat seama că statutul social şi mai ales cel financiar nu i-ar fi permis o viaţă cât de cât decentă. Aşa că a renunţat la visurile sale și și-a căutat ceva de lucru într-un domeniu mai bine plătit, care să îi placă.
A avut norocul să fie pasionat de IT, aşa că și-a găsit un job în vânzări „care aveau şi atunci, şi acum, o imagine mizerabilă”. Despre percepția publică asupra unui astfel de statut, el spune că „nu îţi venea să te prezinţi ca vânzător, aşa că se inventau tot felul de expresii sofisticate, precum Account Manager sau Sales Representative…”
„În anii ce au urmat imediat după Revoluţie, statutul social nu mai conta aşa de mult. Prevalau fie idealismul adolescenţei, fie pragmatismul sărăciei.” – Dragoș Nicolaescu, Lean Startup Mentor | Executive Coach | Business Psychologist.
Aşa a ajuns să lucreze în vânzări de IT şi apoi în managementul de firme de IT, timp de 15 ani. La 40 de ani a renunţat la poziţia de CEO, iar la 45 de ani a terminat o nouă facultate, Psihologia. L-a atras pentru cunoştinţele pe care credea că le va descoperi, pentru certificarea obligatorie ca psihoterapeut pe care o oferea, dar mai puţin pentru statut.
„Aş spune că în profesiile pentru care m-am pregătit academic şi pe care am apucat să le practic pentru foarte scurt timp m-a interesat mai puţin statutul, iar în ocupaţiile profesionale pentru care nu am avut nicio pregătire academică, statutul şi salariul au fost principalele motivaţii.”
Poziţia de CEO pe care a deținut-o Dragoș Nicolaescu într-o multinațională implica un statut mult mai atractiv, mai public, dar şi mai împovărător decât cel de manager sau de simplu angajat, recunoaște el.
„De la felul în care mă îmbrăcam până la starea emoţională pe care o aveam, totul avea un impact asupra echipei pe care o conduceam sau asupra clienţilor companiei. Ca CEO, deveneai, vrând-nevrând, imaginea firmei, aşa că aproape tot ce făceai devenea brusc relevant pentru cineva, într-un mod bun sau rău.
Toată lumea voia să vorbească cu «şeful cel mare», indiferent dacă problema putea fi rezolvată de mine sau nu. Clienţii şi partenerii de afaceri mă considerau adesea responsabil de tot ce se întâmpla în firmă, bun sau rău. Aşa că uneori primeam mesaje de mulţumiri şi alteori acuzaţii, fără să ştiu, adesea, despre ce era vorba.” Nicolaescu se bucură sincer că a renunţat la statutul flamboaiant de CEO pentru cel de mentor şi consultant independent.
„Statutul de CEO de multinaţională aduce în mod evident o serie de beneficii, așa cum aduce şi costuri. Nimic nu vine în viaţă complet alb sau complet negru. Avantajele pe care le-am văzut eu ţineau mai ales de popularitate, cum ar fi promovarea unui brand personal, atenţie sporită din partea mass-media, oferte de a intra în tot felul de cluburi şi asociaţii. Dar mie cel mai important mi s-a părut să ai puterea de a face schimbări în firmă."
„Prin puterea de decizie crescută puteam să influenţez mai bine (consideram eu) rezultatele companiei şi astfel aprecierea mea nu mai depindea de toanele unor şefi oarecare. Dar lumea s-a schimbat mult, iar dacă în anii ’90 a fi manager într-o corporaţie multinaţională reprezenta un vis pentru un tânăr student, astăzi visul este de a fi antreprenor al propriei afaceri. Iar ăsta mi se pare un lucru bun.”