Certificat fiscal

Asa ca nu poate
fi decat instructiva aceasta experienta traumatic-umoristica pentru obtinerea
unei hartii.

Dimineata incepuse
bine. M-am trezit la timp, ziua era senina si insorita. „Vineri. Ce bine! In
curand incepe weekend-ul. Hai sa rezolv si chestia asta cu certificatul
fiscal".

Am plecat de-acasa
pe la opt. „Sigur n-am sa fiu in Rosetti la si jumate, dar asta e! Si la noua
dac-ajung, tot e bine. Stiu unde e posta, vizavi de administratia financiara,
las actele, iau bonul si gata. Daca-mi faceam si copia dupa buletin… Parca as
lucra la Gostat, nu la Xerox! Cum naiba am uitat? Las' ca nu se poate sa nu gasesc
un centru de copiere in imprejurimi."

Cu gandurile astea am intrat in trafic. Am dat drumul la CD player. „Astazi calatoresc cu
Plesu si ingerii lui. Numai bun sa-mi treaca timpul la drum lung. In fine, nu
foarte lung, da' plin de masini. Cica in Bucuresti sunt inregistrate peste un
milion de masini. In dimineata asta cred ca sunt toate pe sosea".

Nesperat, la noua
fara douazeci eram deja aproape de locul cu pricina. Pe masura ce ma apropiam,
inima incepu sa-mi bata mai tare: „Oare gasesc loc de parcare?"

Am gasit loc chiar in fata postei. „Super! Am zis eu ca in dimineata asta imi merge
bine!". Ma strecor intre doua masini parcate neglijent. Ies din masina si intru
in cladirea postei. E pe colt, si are doua intrari. „Sa-ncerc aici intai". Pe usa,
nu scrie nimic despre taxa mea de 20 de lei noi, pentru obtinerea in regim de urgenta
a certificatului fiscal. Inauntru, coada. Citesc in nestire afise fotocopiate
prost, introduse in chilotei de plastic (ca sa nu se deterioreze) si lipite cu
multa dibacie si mult scoci in cele mai diverse locuri: pe tejghea, pe peretii
placati cu faianta, pe grinda lambrisata chicios, pe usi… „Gimnastica de
dimineata… La gat". Cele trei ghisee au doar doua functionare active si atat de
ocupate incat nu-ndraznesc sa le intrerup cu intrebarea ce-mi sta pe limba.
„Daca n-am citit eu bine si le inoportunez? Ca sa nu mai vorbesc de cetatenii
de la coada, care se uita deja circumspecti la mine!"

Ma hotarasc sa incerc
si la cealalta intrare. Coada si aici. Reiau interesanta lectura de pereti.
„Aha! Aici e! Scrie mare, la ghiseul unu: taxe si impozite. Si mai scrie si
xerox/fax, ce-i drept, la ghiseul doi, dar daca rog frumos poate imi face copia
dupa buletin doamna de ghiseul unu". Ma asez la coada, numar persoanele din fata
mea: doar cinci. „Nu-i prea rau. La ghiseul doi sunt sapte!"

Dupa zece minute imi
vine randul. Spun clar si concis ce doresc. Functionara ridica ochii spre mine si
ma anunta sec: Trebuie sa completati mandat postal.

?

Acolo, si-mi face semn in dreapta mea, pe tejghea.

Bine, si dup-aia?

Veniti inapoi la
mine. Completati cu trezoreria de sector.

Ma duc sa
completez mandatul. „De ce naiba nu scrie si asta pe pereti? Si ce inseamna
completati cu trezoreria de sector?"

Ma rog in gand sa
ma ajute IQ-ul, ca daca o mai intreb ceva pe functionara, ma si bate! „Bine ca
am pix". E bine sa ai la tine un pix, coli de hartie, bani marunti, in fine,
tot ce ar trebui sa gasesti in institutiile statului care lucreaza cu publicul.
Gasesc model de completare. Dupa alte cinci minute iau coada de la inceput. Intre
timp s-a marit. Din cei opt din fata mea, vreo trei (pensionari) au in mana
factura de telefon. Una dintre functionare arunca o privire fugara catre amaratii
din incapere si-i zice celeilalte, zambind complice: A sosit trenul!

Eu, blonda, nu ma
prind din prima. Refac traseul privirii ei si ma uit in spate. „NOI eram
trenul! De marfa, evident. Sau poate personal, dupa cat sta in statii si opreste
in fiecare halta?! I-as zice si eu vreo
doua sefului de post, dar nu-mi da mana. Daca ma trage pe linie moarta?"

Ne da semnalul de
plecare. Mi-a venit randul si, dupa prima fraza, m-am gandit serios la depou:
Nu se admite cu stersaturi sau ingrosari!

Ma uit la ea nauca,
incercand sa-mi aduc aminte unde am sters sau ingrosat. „Drace! Mi-a alunecat
pixul pe litera C la nume si am mai trecut o data peste!"

Trebuie sa
completati altul!

Nauceala se
transforma in furie, si – stiu sigur – mi se citea clar pe fata. Madama
anticipa iminenta unei isterii si para cu dibacie:

Nu-i nimic, bag
datele in calculator dupa asta, in timp ce scrieti altul. Banii acum, chitanta
dupa. Douazeci si sapte de lei. Sa-mi dati marunt, ca n-am.

Nici eu n-am, dar
imi trebuie si o fotocopie dupa buletin, asa ca…, zic aratand spre aparatul din
spatele madamei.

E stricat!

„Deh! (asta mi-e
norocul!)" Ii arunc in sila banii si plec cu coada-ntre picioare sa completez
alt blestemat de formular, cu grija, sa nu care cumva sa mai ingros vreo litera.

Restul s-a
derulat relativ rapid: Am completat, m-am bagat in fata ignorand dezaprobarea
unei batranici care tocmai capatase privilegiul de a fi servita, iau chitanta si
astept fara succes restul.

Spun un multumesc
intepat pentru cine are urechi sa auda si plec cu mici broboane de sudoare pe
buza de sus: primul semn de enervare.

Trec strada sa
intru la administratia financiara adunand in gand numarul generos de copiatoare
de la birou. In trecere, arunc o privire spre locul unde parcasem. Acolo, ce sa
vezi?! Masina mea era blocata de alte doua. Ma ia un val de caldura: al doilea
semn de enervare.

Ajung in fata altei capcane: doua intrari. Una printr-un gang si alta mare, cu trepte si
steaguri UE si tricolore. „Pe unde, oare, sa intru?" Umilita deja de Posta Romana,
ma gandesc sa intru discret pe din dos, asa ca aleg gangul. Pe usa de sticla nu
scria nimic, prin gang nu misuna nimeni. Imi bag timid nasul pe usa si ochii
dau de alte doua usi. Pe una scria ceva prea tehnic pentru starea mea de
spirit, pe cealalta „grup sanitar".

Dupa treptele
de-afara, alte trepte, inauntru, duc la o imensa usa rotativa in care imping
viguros ca sa patrund in incaperea circulara cu multe ghisee pe margine. „E ca
la casele de bilete din gara, numai ca sala de asteptare e chiar in mijloc, cu
scaune pentru cetatenii pusi on hold! Da' ce-mi veni iar cu trenurile? De-abia
am scapat de emblema de vagon!" Fac turul ghiseelor, incepand cu cele mai
populate. „Aici trebuie sa fie, unde e coada, clar!" Gresit! Acolo e coada
pentru ca numai acolo sunt functionare, nu de altceva. „Ce-ar face, oare, nea
Mitica de la coada vacii daca ar avea nenorocul sa ajunga pe-aici? Stiu: s-ar
descurca intreband!" Ma indrept asadar spre un grup compact de trei agenti de
paza (ha!) care stau la taclale si un ness in pahar de plastic, de la automatul
de cafea, fara sa se sinchiseasca de securitatea incintei, a functionarilor si
a cetatenilor….

Ma trezesc intreband
unde pot sa fac o fotocopie.

Mi se explica
politicos ca nu se poate „xeroxa" in cladire, dar posta de peste drum are
dotarea necesara, contra cost.

Ba nu!

Nu? Atunci iesiti
dumneavoastra, luati-o la dreapta si iar la dreapta, pe mana dreapta, mai sus
de benzinarie.

Slava cerului!
Dupa cinci minute am copia si ma aflu din nou in… gara.

Ma indrept fara
mari sperante spre unul dintre ghiseele fara coada si o prind la tanc pe o
cucoana care era en passant, pentru a-si lua un covrig din geanta. O intreb de
unde se obtine certificatul fiscal si ma trimite, unde credeti? La intrarea din
gang!

Bantui pe la doua
usi, citind din nou afise. A treia e cea castigatoare. Intru. „Bun, nu e coada si
sunt trei functionari. Am ajuns in paradis!" Dau sa-ntreb, dar ma opresc,
politicoasa, asteptand ca acestia sa-si termine conversatia. „Daca e despre
vreo lucrare importanta?" Ati observat ca toti functionarii publici numesc
teancurile de hartii care stau in vrafuri dezordonate pe birourile lor „lucrari"?
Nu, nu vorbeau despre o lucrare, ci despre bani! Mai precis despre impartirea
restului de la cumparaturile facute de catre unul dintre ei, la chioscul din
colt.

Intr-un tarziu,
unul dintre ei m-a observat stand nemiscata, cu mainile incrucisate la piept si
privindu-i fix: al treilea semn de enervare.

Ce doriti? Imi
trebuie un certificat fiscal. In regim de urgenta, spun intinzand, sigura pe
mine, actele.

Trebuie sa
completati formularul mai intai.

Ma uit ostentativ
in jur. Stiam ca nu e nici un formular in incapere. Ochiul meu era format! Ma
uit apoi intrebator la inamicul meu. „Asta e metoda: ii consideri dusmani din
start si lupti cu ei cu toate armele. Altfel te umilesc, ca la posta. Never
again!"

Pe hol! zice
poruncitor dusmanul.

Si apoi? zic si
eu, autoritar.

Veniti aici, la
doamna, sa-i dati actele.

„Doamna", cu trei
hartii capsate in dreapta si trei necapsate in stanga, pe un birou altminteri
gol, inca mai socotea cotcodacind de una singura.

Ma duc pe hol,
completez formularul cu pixul si IQ-ul meu, fara stersaturi sau ingrosari. Vin inapoi
si-i intind actele fara vorba. „Daca ea nu zice nimic, pot si eu sa tac. Sa
vedem care vorbeste prima!" Dupa ce cerceteaza cu un ochi critic toate hartiile,
inclusiv copia dupa buletin, decreteaza punctand neiertator cu degetul greseala
detectata:

N-ati completat
seria si numarul buletinului. Aici!

„Dar seria si numarul
apar in formular numai la imputernicit, ori eu sunt titularul, pentru
Dumnezeu!" imi zic in gand, infranta inca o data.

Apoi, catre
colegi:

Sa ud floarea,
c-am uitat! Si se ridica de la birou, in timp ce mie imi creste pulsul.

„Sa nu gresesc!"
SA NU GRESESC seria si numarul de la buletin, ca strang pe cineva de gat!

Mie imi ia zece
secunde sa completez datele. Ei, sa ude floarea, cateva minute! Se intoarce tacticoasa numai dupa ce se
asigura ca floarea e OK, ia formularul si scrie pe el, in josul paginii, 22. Atat.
Apoi rupe cu dexteritate, cu o rigla de plastic (a! si asta era pe biroul
altfel gol!), partea de jos a formularului si mi-o intinde, tot fara un cuvant.
Desigur, 22 e data la care pot veni dupa cazierul fiscal, pana si IQ-ul meu
face fata acestei incercari, dar fac pe proasta si ma uit lung la doamna. „Hai,
vorbeste tu prima!" ii zic din ochi.

Veniti pe 22
martie sa-l ridicati, zice uitandu-se gales la mine.

Iau bonul, multumesc sec si plec. Ies atat de
anesteziata in strada insorita, incat nici nu-mi pasa daca masina mea e inca
blocata in parcare. „Intampla-se ce s-o intampla! Nu ma intereseaza! AM DEPUS
ACTELE PENTRU OBTINEREA CERTIFICATULUI FISCAL! Victorie!