Capcanele gandirii inductive
Exista doua moduri de a aborda educatia in domeniul afacerilor. Primul, cel mai usor, mai popular si mai vandabil, se concentreaza pe cunostinte articulate in retete de afaceri. Premisa implicita este ca o maniera corecta de a face un anumit lucru poate fi identificata aprioric, predata, insusita si apoi aplicata cu succes in situatiile viitoare cu care se va confrunta managerul.
Unul dintre motivele pentru care preferam aceasta abordare in calitate de consumatori de educatie de afaceri este acela ca ideea de reteta, cu tot ceea ce presupune ea (structura, ordine, dimensiuni finite si prescriptii comportamentale), ne ajuta sa reducem incertitudinea cu care ne confruntam in situatiile reale. Reteta inseamna ca exista o solutie pentru a rezolva o situatie data, iar, prin aceasta solutie, viata reala – pentru altii atat de aleatorie – poate fi stapanita.
Un alt motiv pentru care ne place aceasta abordare este acela ca reteta reprezinta un continut de invatare finit si bine structurat care, odata insusit, ne comunica implicit ca efortul de invatare s-a terminat si ca acum suntem, intr-un mod demonstrabil, mai bine pregatiti sa facem fata sarcinilor manageriale. Ne este usor sa invatam si, daca e cazul, sa demonstram ca suntem invatati.
Mai mult, reteta vine dintr-o sursa acceptata ca fiind o autoritate, conform careia ea a fost deja testata si a functionat, si ne scuteste sa ne mai batem capul cu ideea validitatii ei. Persoane mai bine pregatite decat noi ne garanteaza valoarea si aplicabilitatea retetei, iar sfera raspunderii noastre se reduce, dintr-o data, doar la aplicarea ei corecta.
In fine, pentru ca ne este predata de o figura cu autoritate pe care, constient sau nu, dorim sa o emulam, pentru ca a fost dezvoltata de o persoana pe care o admiram sau de catre o firma de consultanta pentru care ne-am dori sa lucram, reteta, la fel ca o reclama de succes, apeleaza la acei neuroni-oglinda despre care vorbeste Martin Lindstrom in ultima sa carte, "Buyology: Truths and Lies About Why We Buy" (Broadway Books, 2008) si care ne fac sa ne simtim, macar pe durata cursului, la fel de isteti si plini de succes ca autorul retetei.
Toate aceste beneficii implicite ale invatarii bazate pe retete (reducerea incertitudinii, accesibilitatea, demonstra-bilitatea, reducerea responsabilitatii si alimentarea mimetismului) se adreseaza convingator nevoilor noastre, constiente si inconstiente. Suntem persoane confruntate zilnic cu obligatia de a lua decizii rapide in situatii incerte, care nu au mult timp la dispozitie, dar doresc sa progreseze rapid in cariera, doresc sa fie in ton cu ceea ce se intampla in lume, inclusiv prin modul in care abordeaza activitatea profesionala. Ne este greu sa acceptam, chiar si in joaca, ideea ca am putea fi, de fapt, intr-o mare eroare.
De fapt, chiar suntem. Iar eroarea este mai mare si mai subtila decat pare la prima vedere. Problema nu este daca aceste retete functioneaza sau nu, problema este ca, odata cu orice reteta, acceptam ca fiind valida si premisa ca o abordare care a functionat intr-un moment trecut si intr-o conjunctura specifica va functiona cu succes si in viitor si in conjuncturi diferite. Nu ne insusim numai continutul respectivei retete, ci si ideea ca gandirea inductiva – pe care se bazeaza, in ultima instanta, valoarea acesteia – functioneaza.
In realitate insa, gandirea inductiva ne lasa balta, adeseori cu consecinte dezastruoase. Intr-o alocutiune rostita recent in fata unei asociatii profesionale specializata in investitii alternative, Michael Mauboussin, Chief Investment Strategist pentru reputatul fond de investitii Legg Mason Capital Management, identifica gandirea inductiva ca una dintre principalele surse de eroare in luarea deciziilor de investitii. In perioadele in care lucrurile merg bine, lumea se asteapta ca ele sa mearga la fel si in viitor. Cu timpul, cantitatea de efort alocata analizarii premiselor pe care se bazeaza deciziile noastre scade in favoarea luarii efective a deciziei. Deciziile de investitie sunt luate presupunand ca pietele financiare vor functiona in viitor asa cum au functionat si pana la momentul luarii deciziei si totul merge foarte bine pana cand pietele financiare incep sa functioneze altfel. Si am vazut cu totii unde duce aceasta.
Cel mai bun curs de afaceri la care am participat a fost unul in care profesorul a interzis timp de 40 de minute unei clase entuziaste inarmate cu 4 P-uri, 7 S-uri si toate celelalte arme din arsenalul unui manager modern sa rezolve un studiu de caz, fortand-o in schimb sa chestioneze si sa discute despre biografia si psihologia personajelor implicate, contextul economic general si alte elemente aparent marginale si irelevante. Frustrarea clasei a fost inlocuita de constientizarea faptului ca premisele de la care era pregatita sa plece cu solutionarea erau, de fapt, eronate. Exista, deci, doua moduri de a aborda educatia de afaceri. Cel mai bun se concentreaza pe intrebari si nu pe certitudini.