Alergăm, OK. Dar pe unde o luăm?

Dar, din când în când, apare totuşi câte o carte – o carte reală, din hârtie, cu pagini tipărite, care schimbă complet regulile jocului. Din această categorie face parte şi Omul ultra – traducerea în limba română a titlului original Finding Ultra, de Rich Roll. Dacă ar trebui să rezum într-o singură frază subiectul cărţii, fraza ar fi: „Omul ultra” este povestea transformării lui Rich Roll dintr-un supraponderal alcoolic în alergător de anduranţă. Pentru că e foarte greu să rezumi 350 de pagini într-o singură frază, voi recurge la ceva mai multe.

Prima treime a cărţii descrie în detaliu tinereţea autorului. Rich Roll are 47 de ani, aşa că tinereţea lui ar putea coincide, calendaristic, cu tinereţea multor cititori. Cu singura (probabilă) diferenţă că Rich a fost la Stanford şi Cornell University. Viaţa de student la drept, membru al echipei de înot a universităţii e analizată poate prea în detaliu, dar cu picanterii interesante pentru cine e interesat de asta. Fractura apare însă în momentul în care petrecerile aşa-zis normale nu mai pot fi oprite, iar nevoia de alcool devine dependenţă. O bună perioadă după absolvirea facultăţii această nevoie e mascată sub diverse pretexte, până când, un moment de cotitură îl aduce pe protagonistul cărţii într-o instituţie de dezalcoolizare. Momentul e precedat de câteva accidente – unele destul de grave – provocate de consumul de alcool la volan. Pregătit să stea „câteva zile până îşi revine”, Rich poposeşte acolo câteva luni bune, începând un urcuş anevoios din zona dependenţei de alcool către o viaţă normală.

A două fractură majoră apare chiar în ziua în care Rich ar fi trebuit să împlinească 40 de ani. Deşi nu mai e dependent de alcool şi funcţionează social destul de bine – are o familie, copii –, Rich își dă seama că simplul efort de a urca pe scări îl face să gâfâie. Cu o luciditate care îi dă frisoane, înțelege că e mult mai aproape de moarte decât şi-ar dori. Noaptea respectivă reprezintă „sămânţa” din care rodește restul cărţii. Rich trece de la o dietă SAD (Standard American Diet) la o dietă iniţială de tip vegetarian. Ca majoritatea celor care aleg această cale, însă Rich descoperă că s-a îngrăşat chiar mai mult, aşa că se afundă în studiul nutriţiei, ajutat şi de soţia sa – o prezenţă foarte ezoterică, de altfel. Pe scurt, Rich îşi dezvoltă propria formulă de nutriţie, numită Plant Power, formulă pe care începe să o testeze în diverse competiţii de anduranţă. Şi formula dă roade, Rich pierzând 25 de kilograme şi dând dovadă de aptitudini neobişnuite în cursele de anduranţă la care participă.

Poveştile acestor competiţii sunt, cel puţin pentru mine, mult mai savuroase decât descrierile petrecerilor de la Standford. Nu lipseşte nimic: avem şi distanţe monstruoase (Ultraman e un triatlon de peste 500 de kilometri, în Hawaii, răspândit pe durata a trei zile), accidentările (cauzele unora fiind incerte chiar şi pentru autor) şi momentele emoţionante, în care Rich îşi depăşeşte limite despre care, cu doar câţiva ani în urmă, nici nu ştia că le poate atinge. Avem parte de crize personale, profesionale şi competiționale, toate povestite amănunţit, cu disciplină. Şi (aproape) toate rezolvate, evident, în final.

Există în carte descrieri detaliate ale formulelor de antrenament sau ale tipurilor de nutriţie folosite în diverse curse – un alt punct forte al cărţii, din punctul meu de vedere. Lucrul care dă adâncime şi credibilitate acestor formule e însă susţinerea lor cu argumente ştiinţifice – şi, mai ales, cu experienţă de viaţă a autorului. Pentru un ultramaratonist, de exemplu, antrenamentele lungi, foarte lungi şi extrem de lungi (dar la o intensitate scăzută) sunt mult mai eficiente decât cele scurte, dar de intensitate mare – în care „dai totul”–, dintr-un motiv foarte simplu: pragul de glicogen. Dacă gâfâi, consumi glicogen. Iar rezervele de glicogen sunt limitate. Dacă nu gâfâi, consumi preponderent grăsimi. Iar rezervele de grăsimi din organism sunt mult mai mari.

Cartea abundă în astfel de „revelaţii” pe care autorul le trăieşte la propriu, în încercările din ce în ce mai spectaculoase la care se supune. Deşi nu e neapărat o lectură de weekend – există un număr surprinzător de mare de personaje în carte, dat fiind faptul că, până la urmă, vorbim despre un fel de autobiografie, şi mărturisesc că de la un punct încolo am început să îi cam încurc pe unii cu alţii –, Omul ultra e o lectură inspiraţională. Simplul fapt că un om cu performanţele lui Rich Roll – inclus la un moment dat de Men’s Fitness în topul „celor mai fit 25 de atleţi din lume”– sunt descrise cu atâta acurateţe este extrem de util.
În ultimii 10–20 de ani, sportul de anduranţă a „explodat”, devenind accesibil unei mase mult mai mari de oameni. Cărţile ca Omul ultra sunt ghizi utili într-un ocean pe care abia acum începem să-l explorăm. Şi apele acestui ocean nu sunt întotdeauna liniştite. Dimpotrivă.

Acest material a apărut în numărul 227 al Revistei CARIERE.