„To Whom It May Concern” sau despre politici stupide
Este cu un pas în zona politico-militară, are viziune strategică şi acţionează relativ indepentent, fără patronizare în limita responsabilităţilor fişei postului. Cu anumite excepţii care întăresc regula, nu comandă şi nu ar trebui să comande unităţi operative. Treptele acestea de comandă le-a parcurs anterior pe cand era locotent colonel la nivel unitate tactică de bază (batalion, fregată, escadrilă) sau eventual se pregăteşte pentru comanda la nivelul grupării operative întrunite sau nu (CJTF) când (dacă) va fi promovat în corpul generalilor şi amiralilor.
El însumează o educaţie de excepţie în ţară şi în cadrul Alianţei, experienţa îndelungată, leadership format şi cultivat în timp, maturitate deplină în luarea deciziilor. În unele state este asimilat cel puţin cu nivelul de director general de IMM. Cu responsabilităţi, competente şi venituri oarecum echivalente, comparabile cu media acestora pe economie pentru a realiza un echilibru cât mai corect între armată, sectorul privat şi societatea civilă, şi nu cu salariul mediu pe economie.
Poziţionarea colonelului/comandorului pe scara valorilor naţionale este extrem de importantă pentru realizarea unei percepţii cât mai corecte a populaţiei civile despre armata pe care o finanţează şi de la care asteapta o protecţie profesionistă şi competitivă, dar şi pentru regăsirea militarilor de toate gradele pe palierele profesionale şi de conducere echivalente în societatea civilă. Pentru pacea şi normalitatea internă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte instituţii din sistemul naţional de apărare.
După o viaţa tumultuoasă, stresantă, competitivă şi plină de privaţiuni acum colonelul/comandorul bate la ochi cu pensia lui către societatea civilă care uneori nu l-a meritat. Probabil ca l-a invidiat întotdeauna ca a fost băiatul cel mai bun din clasă la învaţătura şi nu a putut face faţă competiţiei cu acesta, dar acum s-a schimbat situaţia, în sfârşit, este „payback time”. Nejustificat îl învinovăţeşte că are o pensie „nesimţită”(mai nou, chiar mai mică decat a unui subofiţer!), pensie care nici pe departe nu compensează contravaloarea serviciilor aduse statului român (surprinzător poate, nu numai medicii sunt îndreptăţiţi a se plânge de subfinanţare cronică şi salarii mici), pentru ca el a fost altruist şi nu i-a trimis factura guvernului de câte ori a adus direct sau indirect avantaje evidente incomensurabile în domeniul valorilor spirituale, imaginii şi percepţiei României ca un stat care se zbate să-şi păstreze demnitatea în lume.
Statul nu mai doreşte să plătească aceste facturi de onoare. Statul, prin reprezentanţii săi nevrednici şi ticăloşiţi în mocirla politică din care provin, se dispensează de el neplătindu-şi obligatiile asumate după ce a beneficiat 30 ani de pe urma lui. Acum, statul îl invită să uite ca a fost colonel/comandor vreodată şi îl trimite la Casa publică de pensii să poată să-şi întreţină bătrâneaţea după cum va merge economia în care n-a lucrat niciodată şi nu a avut şansa să o facă mai bună pentru ca nu a fost treaba lui.
Odata pensionat colonelul/comandorul nu mai este băgat în seamă, mai nou, nici măcar de sistemul în care a contribuit cu munca sa toată viaţa. Nimeni nu mai are nevoie de pregătirea şi experienţa lui, este lăsat în pace să-şi vadă de treabă. Programele de reconversie profesională, pe langă faptul că sunt superficiale şi inutile, nici macar nu i se mai adresează lui. El are nevoie doar de recunoaştere şi de on-job training dat fiind ca sistemul militar seamănă foarte mult cu cel corporatist. Este vorba de valoarea adaugată pe care potenţial foştii militari de carieră (cu precădere ofiterii superiori educaţi) o pot adauga organizaţiilor de tip corporatist aplicând principiile planificării operaţionale militare în cadrul proceselor care se derulează în mediul economic.
Dar colonelul/comandorul este cel pe care toate firmele de executive search or head hunting îl ocolesc ca urmare a unei percepţii eronate datorate unei propagande stupide despre foştii militari „prăfuiţi şi depăşiţi”, care în afară de agenţi de pază, de asigurări sau administratori de bloc nu mai pot face altceva. Cine şi-ar putea imagina că şi colonelul/comandorul român are una, două sau chiar trei facultăti, unul-două mastere, unii chiar în străinătate (şi nu sunt chiar puţini ), doctorat, sunt lectori, conferenţiari sau chiar profesori universitari adevăraţi, nu parveniţi de ocazie, şi că pot vorbi fluent una, două sau chiar trei limbi străine de circulaţie internaţională? Cine şi-ar putea închipui că aceştia au fost şi sunt călători frecvenţi pe patru continente? Cine şi-ar putea închipui că aceştia au lucrat şi lucrează cot la cot cu omologii lor din ţări mai avansate pe probleme internaţionale de actualitate şi uneori în situaţii extreme, unde nu mai contează uneori din ce ţară provii?
Acum, prin efectele reformei forţate şi aberante impuse de urangutanii întorşi cu cheia din politica romanească, colonelul/comandorul nu mai este angajat de nimeni, este ignorat şi uitat fără a-şi face nimeni probleme cât a costat pregătirea lui, deşi mai are resurse excelente mai bine de o decadă chiar dacă a ieşit la pensie la limita de vârstă. Statul nostru nu-l mai vrea angajat (de ce?), iar în sectorul privat nu se mai uita nimeni la el (de ce?). De ce se iroseşte o resursă atât de valoroasă în această ţară? Nici măcar statele superdezvoltate nu îşi permit să irosească o astfel de resursă hipercalificată şi experimentată! Înainte de a-şi arata dispreţul fata de aceasta resursă, corporatiştii şi firmele de head hunting ar trebui să înţeleagă că nu au inventat ei planificarea strategică şi nici managementul structurilor de tip matricial şi al proiectelor, ci toate acestea au fost preluate cu precădere din domeniul militar.
După o perioadă relativ lungă de timp în care am studiat cerinţele ofertelor de joburi la nivel executiv am realizat că, cel puţin în ţara noastră, companiile de executive search ignoră o categorie de personal bine pregatită şi la îndemână în procesul de selecţie pentru funcţii executive în domeniul corporatist.
Acea categorie este formata din fosti ofiţeri români acum pensionaţi la o vârstă la care pot fi foarte activi pe piaţa muncii. Nu vorbesc de militari în general, ci de ofiţerii superiori care au avut şansa ca încă din 1994 prin Programul de Parteneriat pentru Pace să fie educaţi la nivele universitar şi post universitar la universităţi de renume în ţări din occident, în SUA şi chiar în Asia (Japonia, China) şi care au acumulat experienţă valoroasă de management de top de-a lungul carierei având un potenţial imens neexpoatat suficient. Ofiţeri care, pensionaţi mai devreme cu pensii unele mai mici decat ale foştilor subordonaţi, nu mai pot cumula pensia şi aşa ciopârţită arbitrar, brutal şi sălbatic cu alte venituri, decât după împlinirea vârstei de 60 ani (de ce?)
Dl. George Butunoiu, specialist în resurse umane, consideră că bugetarii disponibilizaţi (în mod haotic) nu se descurcă în domeniul privat corporatist şi cel mai bine ar fi să atace sectorul antreprenorial. Poate cea mai mare parte da, dar nu este şi cazul foştilor ofiţeri de care vorbesc, care sunt adaptaţi perfect organizaţiilor de tip matricial corporatist la nivel internaţional. Mai mult decât atât, ca o dovadă de cum se aplică în SUA principiile planificării militare în cadrul companiilor comerciale, vă sugerez celor cărora le-am captat atenţia şi stârnit interesul, lectura suplimentară a articolelor pe care le puteţi accesa pe link-urile de mai jos:
http://hbr.org/special-collections/spotlights/2010/november
http://feeds.harvardbusiness.org/harvardbusiness/frontline-leadership/
http://blogs.hbr.org/frontline-leadership/2010/11/mission-command–an-organizat.html
http://blogs.hbr.org/frontline-leadership/2010/11/dont-play-golf-in-a-football-g.html
http://blogs.hbr.org/frontline-leadership/2010/11/value-based-management-isnt-fo-1.html
Comandor de marină (r) Nicolae Teodorescu
Ofiţer de comandă şi stat major (nu în economia naţională)
Militar Veteran, NATO Meritorious Service Medal
articol preluat de pe InfoMondo Militar
http://militar.