Liderul care inspiră FRICĂ vs liderul iubit
Principele secolui 21
Subiectul poate părea superfluu: nimeni nu ar mai elogia virtuțile principeului machiavellian într-o corporație dinamică de secol 21. Sau nu ar recunoaște-o direct. Nu este politically corect să abuzezi de oameni și să le foloșeti fricile și angoasele în beneficiu propriu. Te poți trezi cu un proces răsunător și acționarii atâta așteaptă să te destituie din poziția de CEO. Însă să ieșim puțin din paradigma asta și să privim cu sinceritate lumea în care trăim.
Cel mai bun exemplu care să susțină validitatea liderului temut este cazul Vladimir Putin. Vi-l închipuiți că își dorește mai mult să fie iubit de ceilalți sau temut? Eu aș înclina mai mult spre a doua variantă. Nu că el nu și-ar dori probabil să fie iubit de rușii care cred în el, dar sunt convins că gasește mai multe avantaje în a fi temut de adversari, dar și prieteni sau aliați. Și realitatea ne confirmă: are o cotă de încredere enormă în rândul rușilor, Europa tremură de fiecare dată când iese la televizor, iar orice opoziție este pusă imediat la pământ. Fără prea multe comentarii și fără să fie iubit, Vladimir Putin este arhetipul liderului care inspiră teama, nu adulație.
Modelul inspirațional
Așa cum scriam acum ceva vreme, liderii inspiraționali fac exact ce ii recomandă titulatură: îi inspiră pe ceilalți, apelează la alte resorturi pentru a-și atrage susținătorii. Sunt iubiți, nu temuți. Oamenii vor să fie ca ei, vor să le copieze comportamentul și atitudinea. În general, oamenii îi urmează pe cei în care au încredere și care le oferă o viziune mai largă asupra lucrurilor. Un lider iubit de colegi va reuși să-i inspire nu prin frică, nu prin mijloace coercitive, ci prin puterea exemplului propriu.
Nu ești mai productiv dacă lucrezi sub imperiul fricii, nu dai rezultate mai bune dacă ești constant sub presiune. Nu trebuie să fii mare savant ca să observi acest lucru. Un mediu prietenos naște rezultate ai bune decât unul neprietenos. Atunci de ce nu urmează toți liderii calea luminată a Forței? Frică ca ar putea institui anarhia? Lipsa de viziune? Alegerea unui model mai facil bazat pe frică? Putem găsi o grămadă de motive, dar probabil cel mai simplu este și cel mai corect: neștiința.
Nu toți liderii știu cum să-și transforme subalternii în fani, nu toți conducatorii au știința de a-și fascina colegii. De asemenea, mulți, dar mulți dintre liderii pe care i-am cunoscut aveau o charismă care tindea spre zero. Cu alte cuvinte, le lipsea fix calitatea care separă liderii de șefi.
Ambele modele au plusurile și minusurile de rigoare. Ambele arhetipuri au mijloace diferite pentru a câștiga respectul celorlalți. Care este mai bun dintre cele două? La întrebarea asta răspundeți voi.