Jack Welch. O odisee americana

Grace Welch a murit in 1966, iar Jack Welch afirma ca pe vremea aceea, desi fusese un catolic fervent pana atunci, pasiunea lui fata de catolicism s-a stins. Desi acum frecventeaza o biserica protestanta din Boston impreuna cu sotia sa, Suzy, a dat totusi numele sau unei scoli de afaceri de la Universitatea „Sacred Heart”, o institutie catolica.

Ca baiat, Jack s-a jucat de multe ori „la groapa”, o cariera de piatra abandonata, unde se adunau baietii din cartier pentru meciuri ad-hoc de baseball si baschet. Era un loc aspru, unde Welch si-a castigat reputatia celui care intreprinde, fiind adesea organizatorul meciurilor. Welch spune ca talentele sale de lider au prins radacini pe terenul de joaca.

„Noi toti trecem printr-o serie de evenimente care ne intaresc increderea in sine. Cand esti ales capitan de echipa, cand esti pe terenul de joc si alegi echipele, iti acaparezi intr-un fel una dintre echipe; se intampla pur si simplu – esti obisnuit cu o serie de experiente, iar oamenii se uita la tine si iti raspund favorabil.”

Unul dintre acesti prieteni de joaca, Lawrence McIntyre, a devenit directorul parcurilor si terenurilor de joaca din Salem. Lawrence ii da dreptate lui Welch: „Eram un grup de baieti, care au reusit cu totii destul de bine. Multi dintre noi nici nu am absolvit o universitate. Am muncit doar din greu si am ajuns pe pozitii inalte. Jack si noi ceilalti am crescut in atmosfera aceea extreme de competitiva; asa ca atunci cand am iesit in lume, ne-am zis: Hei, poti sa faci orice. Nimic nu poate fi la fel de dur ca mersul la groapa.”

Lui Welch ii placea mult hocheiul pe gheata la liceul din Salem. Cand popularitatea sa la General Electric ajunsese in punctul cel mai critic, trecutul sau hocheist a dat apa la moara barfelor.

Angajatii faceau schimb de povesti potrivit carora Welch ar fi petrecut mai multa vreme eliminate de pe teren decat orice alt membru al echipei liceului. Welch a raspuns:

„E o nebunie. Nu stiu de unde au scos-o. Asta mai lipsea. Eram un jucator mic, doar se vede dupa inaltimea mea. Nu eram asa de mare. Nu imi pocneam adversarii. Eram centru. Centrul nu primeste multe penalitati in hochei. Apararea primeste. Cand incepe acest carusel, se inventeaza o gramada de lucruri despre tine. Se intampla mereu. Povestile sunt pur si simplu nebunesti, nebunesti.”

Welch poate nu „pocnea” pe nimeni, dar juca intotdeauna la capacitate maxima. Samuel Zoll, un prieten din copilarie al lui Welch, isi aminteste: „Era un tip obisnuit, de treaba, dar intotdeauna foarte competitiv, neinduplecat si certaret.”

Deja ca adolescent Welch isi dadea seama ca era cam iute din fire. Revista liceului publica fraza lui favorita „Suntem inca amici?”

Pentru cineva nascut intr-un oras ce castiga bani din propria istorie, Welch nu pierde prea mult timp cu nostalgia. In 1994, Welch a fost intrebat de planurile sale de pensionare, iar raspunsul sau descrie raportul pe care il are cu timpul: „Cand nu voi mai invata nimic nou si voi incepe sa vorbesc despre trecut opunandu-l prezentului, o sa ies la pensie.”
Welch isi aduce aminte cu drag de copilarie si spune ca a avut o viata usoara.

Fragment din volumul Jack Welch se destainuie, de Janet Lowe, aparut la Editura Injoy Books, 2009