Despre știința vieții și a leadershipului, cu Constantin Dulcan (I)

Înțelepciunea este cel mai de seamă dar pe care o generație îl poate da alteia. În vremuri de schimbare avem nevoie de inspirație și îndrumare. L-am rugat pe Constantin Dulcan să ne vorbească despre știința vieții, despre omul modern și despre cum să ne găsim pe noi înșine.

CUM FACI SĂ FII UN BUN DESCHIZĂTOR DE DRUMURI?

O lume aflată într-o atât de rapidă și profundă schimbare este o lume în continuă înnoire. La lume nouă avem nevoie de drumuri noi. Dar drumurile noi se deschid greu atunci când rezistența la schimbare este mare. Cum faci să fii un bun deschizător de drumuri? Cum faci față opoziției în mod sănătos – fără ca demersul tău să se transforme într-o luptă de autovalidare sau de „care pe care”, fără să te rănești pe tine și nici pe opozanții tăi? Cum păstrezi autenticitatea și integritatea demersului tău? Despre toate acestea l-am întrebat pe Constantin Dulcan, el însuși un deschizător de drumuri.

„Mai întâi, pentru a fi un lider deschizător de drumuri, nu este suficient să vrei, ci trebuie și să ai calitățile necesare”, punctează Constantin Dulcan. „Știm cu toții că omul nu este o ființă perfectă. În consecință, nici sistemul social pentru care optează nu este perfect și nici nu va fi vreodată, fiind dependent de condiția noastră terestră. Liderul bun va fi acela care va avea voința să elimine cât mai multe dintre defectele sistemului, având ca țel binele tuturor. Pentru asta are nevoie de forță, curaj, înțelepciune și generozitate”, adaugă acesta.

Gestionarea rezistenței oamenilor la schimbare ne poate duce cu gândul la cuvintele lui Rainer Maria Rilke din „Scrisori către un tânăr poet”: „Fii sigur pe dumneata și liniștit în fața lor. Nu-i chinui cu îndoielile dumitale, nu-i speria cu credința sau cu bucuria dumitale. Caută să te apropii de ei firesc și cinstit. Găsește o trăire simplă și adevărată pe care o au și ei, una care să rămână aceeași, chiar și atunci când dumneata te vei schimba iar și iar”.

Când vântul bate foarte tare, mai întâi ieși din frustrare și abia după aceea vei putea vedea clar în ce direcție ai de mers pentru a-ți atinge obiectivele. Iar dacă, în situații de criză, realitatea îți pare albă sau neagră, atunci eliberează-te din blocajul gândirii bidimensionale și adaugă încă un unghi de vedere, pentru a vedea clar.

Gianpiero Petriglieri, profesor asociat la INSEAD, spune că liderul bun este liderul conectat – conectat la sine însuși, conectat la scopul comun, conectat la oamenii săi. Pentru a-ți conduce oamenii nu mai e suficient să ieși în evidență, ci e nevoie să-ți cunoști echipa și să găsești elementele care îi conectează pe oameni între ei și pe ei la scopul comun al organizației. Așadar, cunoaște-te pe tine însuți și cunoaște-ți oamenii, pentru că te vor urma cei care se simt reprezentați de tine în preocupări, aspirații, experiențe și destin. Și te vor urma dacă ești autentic, generos și ai tărie de caracter. Iar să le fii lider e un privilegiu.

LIDERUL BUN DE URMAT. DUPĂ CE ÎL RECUNOȘTI?

Cu toții avem nevoie de lideri (chiar și liderii), așa că l-am întrebat pe Constantin Dulcan după ce putem recunoaște un lider demn de urmat. Răspunsul a fost prompt și clar: „După modestie și înțelepciune”.

Într-adevăr, smerenia te ferește de iluziile puterii și îți clarifică viziunea. Iar înțelepciunea te face să nu-ți irosești energia criticând ce nu funcționează, ci să o investești în a construi ceva mai funcțional și mai valoros pentru toți. Tot înțelepciunea îți semnalează pericolele siguranței și te inspiră să te concentrezi pe creștere.

CRIZA OMULUI MODERN

Omul se caută pe sine. Uneori pentru că s-a rătăcit de sine însuși, alteori pentru că este inspirat și tinde spre mai mult. L-am întrebat pe Constantin Dulcan de ce e greu să găsești ce cauți. În ce constă criza omului modern? „Într-o gravă criză morală care se află la originea tuturor celorlalte crize. Este o criză de sens, de bun-simț și de cultură. Omul actual nu se mai cunoaște pe sine ca valoare morală, ca esență a Binelui, Frumosului și Adevărului pentru care opta Platon, ci doar cu trebuințe biologice reduse la instincte și senzații. De la civilizație s-a decăzut la senzație”, ne răspunde profesorul Dulcan. Tot dumnealui remarcă în cartea sa „Inteligența materiei”: „Civilizația de tip occidental s-a ocupat, după cum am văzut, de universul nostru exterior, de satisfacerea dorințelor și necesităților ființei noastre concrete, ignorând universul interior, acela al ființei autentice. Amplificarea excesivă a universului exterior în defavoarea celui interior, care a fost ignorat, a avut ca urmare o dezvoltare incompletă a personalității, o lipsă de armonizare în unitatea noastră psihologică, un dezacord între interiorul și exteriorul nostru, între esență și manifestare. De aici decurge incompletitudinea ființei umane. Omul nu se cunoaște cu adevărat pe sine. Îl cunoaște doar pe cel supus trebuințelor, instinctelor actuale. Neavând în minte o altă proiecție a sa, o privire sub unghiul eternității, va acționa doar în cel al efemerului în funcție de nevoile ființei lui biologice.”

Așadar, pe sine se caută omul atunci când dă de Dumnezeu?

„Sinele este reprezentarea ultimului nostru adevăr. Este Adevărul nostru absolut. În spiritul nostru inconștient, ne comparăm în permanență statutul ființei din realitatea concretă cu acela al ființei noastre programate inițial; ne comparăm ființa istorică, efemeră, cu aceea esențială inclusă în eternitatea Universului. Din acest motiv, când toate aparențele sunt în favoarea noastră, când rațional nimic nu ne lipsește, undeva în adâncul ființei noastre rămâne un colț de nefericire. Este tristețea ființei noastre esențiale care nu-și găsește ecou în lumea concretă, în viața trăită. Este strigătul ființei autentice care se simte sufocată, strivită, neîmplinită, nefericită”, răspunde profesorul Dulcan.

Constantin Dulcan confirmă că omul „se caută pe sine, eul autentic, sensul, acel filon de Dumnezeu. Dumnezeu nu este un alt stăpân care ne contabilizează greșelile pentru a ne pedepsi, cum i s-a creat imaginea tradițională. Dumnezeu este rațiunea de a fi, motivația existenței. Din acest motiv, dacă Dumnezeu nu exista, trebuia inventat”, lucru subliniat și în „Inteligența materiei”, unde Constantin Dulcan punctează că există o cale, un drum spre noi înșine: drumul cunoașterii sau „calea cu inima”. „Dominați de o lume a realității concrete percepută cu toate simțurile noastre, este greu să înțelegem o altă lume, pe care trebuie s-o percepem doar cu mintea. A înțelege lumea concretă ca fenomen înseamnă «a privi», dar a înțelege lumea nemanifestă ca esență înseamnă «a vedea». Aceasta este explicația pe care i-o oferă un vrăjitor lui Carlos Castaneda (scriitor american, doctor în antropologie, n. red). Drumul de la «a privi» la «a vedea» este drumul cunoașterii sau «calea cu inima»”.

MUNCA TA TE ELIBEREAZĂ, NU TE TRUDEȘTE. MUNCA E GREA NUMAI CÂND NU E MUNCA TA.

Căutăm mereu echilibrul dintre muncă și viața personală. Dar în ce constă dezechilibrul și ce îl cauzează?

Mulți oameni muncesc mult pentru a umple un gol în viața lor; nu-și iubesc munca și fug de ea; sunt convinși că munca ar trebui să aibă o conotație negativă – pentru ei, este ceva obligatoriu, greu, neplăcut, motiv pentru care se alarmează dacă se întâmplă să le placă ceea ce fac. În consecință, oamenii tind să creeze o breșă forțată și artificială între muncă și viața personală și caută mereu să le echilibreze. Dar în ce constă dezechilibrul și ce îl cauzează? Constantin Dulcan ne răspunde: „Confucius a spus că dacă în viață ne alegem acea profesie care corespunde înclinațiilor noastre, toată viața noastră va fi o bucurie. Dacă ne alegem o profesie care nu corespunde pasiunii noastre, toată viața ne va fi un chin”.

Într-adevăr, omul e fericit când muncește cu drag, nu când nu muncește. Știi care e treaba ta, după cum ți-e drag de ea. Munca ta te eliberează, nu te trudește. Munca e grea numai când nu e munca ta. Fiecare om este dăruit pentru o activitate care îi captează atenția total și îl face să se simtă minunat. Este ceea ce face cu pasiune, cu bucurie, în care se pierde și uită de timp și de loc.

Dar la fel de adevărat este că, pentru a ști care este munca ta, trebuie să te cunoști și să fii tu însuți. Abilitățile cu care ai fost dăruit au rost și utilitate și ți-e bine dacă le folosești cu generozitate. Caută-ți talentul în ceea ce te entuziasmează cel mai tare. Îți va fi greu să-l recunoști numai dacă nu se potrivește cu ce aștepți tu sau cu ce așteaptă ceilalți de la tine. Dar dacă ai curajul să te exprimi cu adevărat și dacă te dedici sinelui tău (ființei tale esențiale, cum o numește Constantin Dulcan), în viața ta va rămâne numai ce ți se potrivește și ce te împlinește. În plus, în jurul omului autentic rămân oamenii autentici.

Acesta este primul dintr-o serie de trei articole despre știința vieții și leadershipului, într-o discuție cu Prof. dr. Constantin Dumitru Dulcan.
În partea a doua veți citi despre rolul omului în relația sa cu Universul.
În partea a treia veți citi despre rolul culturii și al artei în găsirea de sine.

Prof. dr. Constantin Dumitru Dulcan este medic neurolog şi psihiatru, cercetător în domeniul conştiinţei, autor de filosofie și metafizică. Este autor al cărților: „În căutarea sensului pierdut”, „Către noi înșine”, „Mintea de dincolo”, „Somnul rațiunii”. Cartea sa „Inteligența materiei” a fost distinsă, în 1992, cu Premiul Academiei Române pentru filozofie „Vasile Conta”.

Articol preluat din numărul 253/decembrie 2018 – ianuarie 2019 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.

Foto: Unsplash