Tu știi cu adevărat cine ești?
Înainte de a începe călătoria acestui articol, lasă-mă să-ți pun o întrebare: Cine ești tu? Știi cine ești?
Ai mai auzit întrebarea și probabil că poți să răspunzi imediat, dar nu acela este răspunsul pe care îl caut. Răspunsuri ca „Eu sunt Matei” sau „Sunt avocat” sau „Sunt Director general” nu sunt de ajuns. Am observat că în ultima vreme oamenii tind să se prezinte cu ce este după virgula pe cartea de vizită și nu înaintea virgulei. În timp ce aceste răspunsuri formează o parte din identitatea ta, nu reprezintă cine ești tu și ce ești tu. Astea sunt doar lucrurile superficiale, de suprafață, lucrurile care se pot schimba chiar și mâine. Nu contează.
Când întreb cine ești, întreb: Cine ești tu cu adevărat, ce este important pentru tine și ce vrei să faci cu viața ta? Ce trebuie să se întâmple ca tu sa stai întins pe patul de moarte uitându-te în trecut cu un zâmbet larg? Care este misiunea ta în viața asta? Șansele sunt să nu ai nici o idee.
Nu este straniu că nu cunoști persoana cu care iți petreci fiecare secundă din viață? Știi totul despre toată lumea, dar nu ai nici o idee cine ești tu însuți. Petrecem ore în șir în fața televizorului, uitându-ne la ultimele bârfe. Ascultăm știrile zi și noapte. Vorbim despre alte persoane, știm ce îi face să funcționeze, dar suntem complet debusolați când vine vorba de noi înșine.
Care erau visurile tale când erai mic, ce iubeai să faci, iți mai amintești?
Trecând prin viață fără să știi cine ești, este cea mai mare tragedie posibilă. Când se întâmplă asta ești doar o idee care nu este niciodată pusă în acțiune, o delicatesă care este uitată și blestemată să putrezească pe raft, un cadou care este trimis înapoi. Poate părea că o duci foarte bine. Până la urmă ai un loc de muncă stabil și un salariu bun, ești ocupat și călătorești, dar asta chiar ești tu? Oare faci ceea ce vrei tu sau te îndrepți spre nicăieri foarte repede?
„Ți-ai pus întrebarea ce ai regreta dacă mâine ai muri?”
Paradoxul este că atunci când avem ceva, nu prea ne pasă de acel lucru și când dispare, ne e dor de el. În cele mai multe cazuri, la fel ca în relații și la fel ca la lucrurile materiale, putem să ne întoarcem sau să facem ceva pentru a repara lucrurile, dar când vine vorba de viață, sfârșitul este sfârșitul.
Moartea este încă departe, deci nu avem de ce să ne facem griji de acum, nu?
Sigur, nu este nevoie să ne facem griji. Dar aici nu este vorba despre îngrijorare. Aici este vorba despre a învăța din greșelile altora, pentru a nu le face și noi, la rândul nostru.
Îmi amintesc de o prietenă care a lucrat ca însoțitoare a pacienților la final de drum pentru câțiva ani. În timp ce făcea asta, întreba pacienții care sunt cele mai mari regrete pe care le au. Se pare că atunci când moartea este la ușă, avem revelații clare despre viață noastră, cine suntem și ce am vrut să facem diferit.
Cele mai comune 5 regrete sunt:
1).„Aș fi vrut să fi avut curajul de a trăi o viață exact așa cum am vrut, nu viața pe care alții și-o doreau pentru mine;
2). „Aș fi vrut să nu fi muncit atât de mult”;
3). „Aș fi vrut să fi avut curajul să îmi exprim sentimentele”;
4). „Aș fi vrut să fi păstrat contactul cu prietenii mei”;
5). „Aș fi vrut să îmi fi dat voie să fiu mai fericit”
Aceste regrete sunt foarte intense și ceea ce este cutremurător este că sunt des întâlnite.
Ce înseamnă asta în esență este că majoritatea oamenilor nu au știut cine sunt ei cu adevărat. Și chiar dacă au știut, nu au avut niciodată curajul de a se exprima, rezultând într-o viață plină de suprimări. În afară de faptul că nu au fost autentici, și-au furat până și oportunitatea de a fi fericiți sau de a petrece mai mult timp cu cei dragi. Să avem regrete că nu am cumpărat casa visurilor noastre sau că nu am călătorit în jurul lumii sunt regrete acceptabile. Dar aceste 5 regrete sunt tragice.
Dacă am rezuma aceste lucruri, ar suna cam așa: „Mi-am petrecut viața fiind cineva pe care nu l-am cunoscut cu adevărat, deoarece nu am avut curajul să aflu cine sunt cu adevărat și să îmi câștig locul ca persoană autentică, așadar mi-am petrecut viața departe de familie și prieteni că să muncesc mult, la un loc de muncă la care nu prea îmi plăcea să muncesc și de aceea am ajuns nefericit.”
„Când peștii își petrec viețile cățărându-se în copaci”
Sistemul de învățământ s-a ales cu o reputație proastă de-a lungul anilor. Nu este o pierdere de timp completă, dar sistemul este foarte învechit. Este încă un sistem format pentru revoluția industrială, modelat pentru nevoia de muncitori pe piața muncii. Timpurile erau mai aspre atunci și opțiunile mult mai limitate, așa că să fii muncitor nu era cel mai rău lucru care ți se putea întâmpla. Munca era asigurată, iar alternativa era viața pe străzi.
Dar acum, timpurile sunt diferite. Posibilitățile sunt nenumărate, nevoia de muncitori nu mai există la fel ca pe vremuri, iar generațiile tinere sunt mult mai deștepte. Luați ca exemplu mileniallii: ei aleg mai degrabă un job slab plătit, dar care aduce beneficii lumii, decât unul plătit bine, dar care nu aduce nici un beneficiu lumii.
Sistemul de învățământ este deteriorat și produce oameni cu probleme pentru dinamica pieței actuale. Copiii tineri plini de viață, spontani și curioși, încep scoală și toți au parte de același program. Să numim acest program „copacul”. Obiectivul școlii este să facă toți copiii să se urce în copac. Același copac bătrân în care și părinții și toți cunoscuții au urcat la rândul lor. Vești minunate dacă ești „maimuță”, dar dacă nu ești? Ce se întâmplă dacă ești „pește”?
Ce se întâmplă dacă nimeni nu iți spune că ești „un pește”? Ce se întâmplă dacă știi că ești un „pește”, dar toată lumea se comportă de parcă ai fi o „maimuță”? Mai devreme sau mai tărziu te vei gândi că ești o „maimuță”. Nu contează cât de tare te chinui, nu vei reuși să te cațeri în copac. Chiar dacă ești o pisică, vei putea să te urci în copac, dar niciodată la fel de bine ca maimuțele. Peștele o să își petreacă restul vieții încercând să urce în copac și se va simți ca un idiot. Vă trece prin viață și când va veni vremea de a trece în neființă va spune cele cinci regrete de mai sus.
Un pește dislexic își va petrece toată copilăria crezând că este stupid, dar nu este, el a fost menit să fie un artist.
Ce se întâmplă când pui aceiași pești în apă? Te alegi cu pești foarte fericiți, înotând și împărtășind talentele și darurile cu ceilalți pești, ieșind din apă, simțindu-se un pic mai bine decât atunci când au intrat.
Visuri furate
Așadar, acești „pești ai zilelor noastre” își petrec viețile învățând lucruri care nu îi interesează cu adevărat, doar pentru a se putea cățăra în copac. Dar lucrul uimitor al copiilor este că rămân conectați cu cine sunt ei cu adevărat. În schimb, lucrul crud este că, în fiecare zi sunt învățați cum să se cațere într-un copac, încetul cu încetul, uitând cine sunt ei cu adevărat.
Le furăm visurile și spontaneitatea, creativitatea și energia cu fiecare informație nefolositoare. Îi forțăm să învețe lucruri care nu rezonează cu ceea ce sunt ei și îi învățam lucruri care nu sunt deloc importante. Peștii devin plictisiți și enervați și încep să exprime un comportament care este ieșit din comun. Ieșit din comun înseamnă că nu se potrivește matriței în care sunt forțați să intre. Poate ei sunt lideri, dar în sistemul școlar ei sunt disfuncționali și incapabili de a face ceva.
Școala și societatea se concentrează pe crearea unor copii. Dar nu toți suntem la fel, fiecare în parte suntem unici. De-a lungul anilor de școală, suntem învățați să ne dezvoltăm aptitudini la care nu suntem foarte buni și să lăsăm la o parte ceea ce ne place. Poate că asta a funcționat în trecut, dar acum este o rețetă a eșecului. Nu mai există locuri pentru oameni mediocrii. Un om mediocru poate fi înlocuit foarte repede de unul dintr-o țară din lumea a treia care muncește mai bine și pentru mai puțini bani. Să fii mediocru este la fel ca și cum ai fi o pizza fără cașcaval sau mâncare indiană fără condimente, nimeni nu vrea așa ceva.
Lucrul evident aici este că tinerii trebuie învățați cum să se comporte pentru binele lor. Dacă toată lumea devine o maimuță atunci planeta va fi o grădină zoologică. Așadar, întrebați-vă: Sunt o maimuță, un pește, un elefant sau altceva? Am vreo legătură cu acel copac sau ar trebui să mă îndrept spre alt loc? Ești dator ție și întregii lumi să faci ceea ce crezi. Tragedia de a nu știi cine ești este răspândită ca o boală în ziua de astăzi.
Învață-ți copilul cum să se descopere pe el însuși, lasă-l să descopere cine este și ceea ce ar vrea să fie. Prin diferitele stiluri de parenting pe care le adopți, învață-l să fie autentic și învață-l să afle de unul singur dacă alege să fie un „pește”.
Dacă vrei să știi ce tip de părinte ești, poți să faci testul de parenting Gottman, testul clinic cel mai folosit la ora actuala în lume de către specialiști.
