Tehnologia și Fericirea. Elefantul și Călărețul
De ce ne pierdem tot mai repede răbdarea și suntem tot mai puțin toleranți cu lucruri și oameni care nu ne plac, dar cu toate astea ne doare când suntem noi înșine criticați sau respinși de ceilalți?
Sunt acestea trăiri ale tuturor oamenilor sau sunt specifice unei vârste anume?
În ce fel ne afectează diferențele între generații, cum sunt ele amplificate de tehnologie și de contextul pandemiei și cum învățăm să ne reconectăm cu cei din jur?
Nu în ultimul rând, de ce e, de fapt, atât de important să fim conectați social și cum ne afectează lipsa relațiilor bunăstarea psihică, chiar și în cea mai pașnică, sănătoasă, prosperă și inovatoare perioadă din istoria omenirii?
Acestea sunt câteva dintre întrebările importante la care ne-am propus să găsim răspuns în discuția de astăzi, în care l-am avut alături pe Paul Olteanu.
Paul este Master Trainer și Executive Coach, specializat în comunicare, neuroștiință și procese de transformare. El dezvoltă și livrează programe de training și coaching fundamentate în ultimele descoperiri din neuroștiință și psihologie, cu scopul de genera transformări personale și organizaționale sustenabile. Este și fondator Mind Architect, un podcast care a avut o creștere uimitoare în ultimul an, depășind deja 2 milioane de ascultări în rețelele de podcasting și apropiindu-se de pragul de 3 milioane în YouTube.
Elefantul și Călărețul
Pentru a putea răspunde întrebărilor complexe, e nevoie să înțelegem mai întâi cu ce aparatură lucrăm zi de zi. Așadar, cum ne funcționează creierul?
Cu câteva zeci de ani în urmă, un reputat psihiatru și neurocercetător, Dr. Paul MacLean, a propus o teorie (denumită Teoria Creierului Triun) care împărțea creierul în trei structuri cerebrale diferite :
creierul reptilian, cea mai primitivă parte a creierului, care controlează funcțiile vitale – pulsul, respirația, digestia, echilibrul etc
creierul paleomamalian (sistemul limbic), responsabil pentru emoții și atașament
creierul neomamalian (neocortexul), cea mai tânără parte a arhitecturii noastre cerebrale, însărcinat cu planificarea, anticiparea, perceperea timpului și a contextului, inhibiție, empatie etc.
Ulterior, noi studii au dus la nuanțarea teoriei creierului triun și descoperiri care demonstrează că cele trei structuri nu sunt complet separate una de cealaltă și sunt de găsit în mai multe specii (există, de pildă, reptile cu sistem limbic, la fel cum există mamifere cu neocortex și chiar cortex prefrontal).
De la structuri cerebrale la sisteme decizionale, în 2006, psihologul Jonathan Haidt, profesor de etică la University of New York, în cartea ”The Happiness Hypothesis”, denumește structurile primitive (creierul reptilian și sistemul limbic) Elefantul (Sistemul 1 la Daniel Kahneman sau inconștientul la Sigmund Freud), iar neocortexul devine Călărețul (Sistemul 2 la Kahneman sau conștientul la Freud).
Elefantul și Călărețul au devenit ”vedete” în România, după ce Paul Olteanu a popularizat metafora celor două sisteme decizionale în podcastul Mind Architect și în programele de training pe care le dezvoltă, explicând pe înțelesul tuturor legătura dintre creier, minte și trăirile și emoțiile noastre din viața de zi cu zi.
Acum, că știm puțin mai bine cum ne funcționează creierul, de unde luăm emoțiile și unde trăiește conexiunea cu ceilalți, vine întrebarea „bun, pe care dintre sisteme îl afectează tehnologia și cum ne folosim de ele pentru a îi înțelege efectele și rolul în relațiile cu cei din jur?”.
Contextul
”Tehnologia, din perspectiva neuroștiințifică, prin multitudinea de device-uri pe care le avem acum la îndemână, are capacitatea să mobilizeze dopamina instantaneu în creierul nostru. Dopamina este un hormon care corelează cu motivația și se mobilizează ori de câte ori trăim ceva ce creierul nostru percepe drept bun pentru supraviețuire. Însă, pentru a înțelege legătura, trebuie să explicăm contextul”, a pornit Paul în dialogul nostru, la finalul căruia ne-a promis sfaturi și răspunsuri.
Iar contextul, conform lui, este următorul: toate mamiferele au patru motivații biologice universale, care n-au legătură cu faptul că ești om, maimuță, cățel sau tigru, că ești mascul sau femelă, sau că trăiești acum sau ai trăit acum 2.000 sau 20.000 de ani.
Iar cele patru sunt:
Safety (siguranța, instinctul de supraviețuire);
Status (Statut) creaturile privilegiate precum Mascul Alfa sau Femela Alfa mănâncă și se reproduc primii, de aceea toți membrii grupul sunt într-o permanentă luptă pentru a-și crește statutul;
Sex – nevoia de a transmite genele mai departe
Self reliance (autonomie)
Tehnologia hrănește din plin nevoia de statut, sex și autonomie, fiecare like, share, laudă însemnând o micro-eliberare de dopamină, deci o activare a centrilor de recompensă și plăcere.
Însă tehnologia, ține să sublinieze Paul, nu este o problemă în sine. Problema este că toate aceste device-uri reușesc să activeze niște sisteme interne care nu au evoluat atât de alert ca știința: ”Și, de fapt, aici e baiul. Pentru că e o incompatibilitate între arhitectura noastră cerebrală și cum funcționează creierul din perspectiva acestor hormoni – dopamină, serotonină, cortizol (apare când nu te bagă oamenii în seamă, când te critică sau te atacă public, deci când îți apasă statut negativ). Iar tehnologia a venit peste sistemele noastre cognitive care au funcționat ok milioane de ani, deci peste această aparatură primitivă, cu o groază de stimuli pe care noi funcțional nu suntem capabili să-i gestionăm”, a explicat el.
Fast food-ul hormonal
Pentru că, susține Paul, tehnologia ne dă un fel de fast food hormonal, adică ne dă dopamină, din activități care nu formează abilități, dar instantaneu, fără efort. Și atunci, antidotul este life design, adică să îți alegi conștient cum vrei să trăiești și să îți iei aceiași hormoni pe care îi numim fericire – dopamină, serotonină, oxitocină, și endorfine – din alte lucruri decât consumul tehnologiei: conversații cu prietenii, sport, conectare cu natura, munca făcută cu plăcere și care să îți dea sens, cărți etc.
Practic, ține de noi să ne dăm seama care e potențialul pericol dacă ne bazăm pe un device pentru a obține fericire la nivel neurochimic. ”Elefantul evită situațiile amenințătoare (care mobilizează cortizol și adrenalină), și caută să mobilizeze hormonii fericirii. Pe el nu-l interesează dacă îți iei asta din device-uri sau din lumea reală. Pentru că el este un sistem simplu și vechi. Călărețul, cortexul prefrontal, are capacitatea să spună: Paule, nu-ți lua dopamină mâncând un ecler, ia-ți făcând niște flotări și bucurându-te că ai putut să faci mai multă performanță decât ieri. Dar asta presupune înțelegere a propriului creier și efort”, a tras un semnal de alarmă Paul.
Telefonul și binecunoscuta masă a tăcerii
Reconectarea cu alte mijloace sănătoase, care să producă în creier aceleași reacții chimice similare cu fericirea, este soluția și pentru o altă problemă extrem de dezbătută: comunicarea/socializarea.
Utilizarea excesivă a tehnologiei, avertizează specialiștii, aduce cu sine o serie de provocări emoționale, psihologice și fizice, cu efecte asupra vieții reale și a relațiilor. Dar nu trebuie să ne avertizeze cercetătorii, căci o putem observa chiar la noi – avem nevoia să fim constant conectați la telefon, verificăm rețelele sociale aproape reflex, mergem pe stradă mai atenți la ecranul telefonului decât la mașinile care trec pe lângă noi și, chiar și atunci când suntem în compania altor oameni, ne folosim de telefoane ca de o cârjă conversațională sau ca de o cale de scăpare către un univers mai stimulant decât oamenii de lângă noi.
De ce au devenit device-urile nelipsite, aproape parte din corpul nostru? ”Noi avem o structură cerebrală care se cheamă cerebel, care printre altele automatizează mișcări. Acolo sunt niște circuite neuronale biologice, care se află și în șira spinării, care se numesc generatoare centrale de tipare ( CPG ). Ele ajută orice organism să automatizeze aspecte motrice – să mergi, să înoți, să respiri, să mesteci, să mergi pe bicicletă. Și se întâmplă ca, de exemplu, să stai de vorbă cu cineva și, fiindcă ai mereu telefonul aproape, să te surprinzi că duci mâna la telefon să îl folosești imediat ce simți că apare o scădere a interesului conversației. Acesta e un feedback că poate conversația nu e destul de stimulantă, sau poate ai nevoie de altceva în momentul acela, însă și un semn important că nu ne mai putem stăpâni și că ne plictisim mult prea ușor”, explică Paul.
În cartea Lost Connections – „Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare”, scrisa de Johann Hari, autorul enumeră printre cauzele depresiei și anxietății: deconectarea de la natură, de la relații care au sens, de la muncă împlinitoare și de la mișcare.
”Acestea (nr conectarea la natură, sens în muncă și relații, mișcare) sunt forțe mult mai puternice decât ce poate să îți dea Instagramul. Numai că trebuie să fii de mic educat în acest sens, să le trăiești și să le simți din primii ani de viață”, avertizează Paul.
Deoarece, explică el, una e să aștepți o săptămână să vezi cum continuă un serial la televizor, o așteptare care înainte te învăța să tolerezi frustrarea, să înțelegi că dopamina vine în doze la intervale de timp destul de spațiate și alta să ai totul imediat. Ba, mai mult, pentru că ai destulă tehnologie pe lângă tine, în timp ce privești la televizor, mai tragi cu un ochi și la Facebook, mai răspunzi la un mesaj, mai cauți un like pe Instagram. Îl primești, îți crește statutul, apoi altcineva te critică, îți scade statutul, iar asta rezultă într-o fluctuație permanentă de dopamină și cortizol, deficit de atenție și scăderea toleranței la frustrare.
”Suntem într-un context în care trăim cu motorul turat la maxim. Lucruri care înainte se întâmplau pe rând sau separat, sunt acum cu noi în permanență și toate deodată – avem biroul cu noi în buzunar tot timpul, smart watch-ul vibrează de fiecare dată când o aplicație din telefon ne necesită atenția. Nu ne mai putem deconecta, iar asta contribuie la faptul că ajungem tot mai des la burnout.
Tot tehnologia este, însă, cea care ne-a ajutat să trecem onorabil prin pandemie. Închipuiți-vă cum ar fi decurs izolarea fără telefon.
Deci tehnologia nu e bună sau rea, ce contează e cum te folosești de ea. E ca un cuțit – poți să-l folosești să tai pâine sau să înjunghii un om. Deci nu cuțitul și nici tehnologia nu sunt problema. Ce contează e cum le folosești”, a explicat Paul.
Deconectarea socială
Astăzi, însă, copiii sunt expuși la tehnologie de la cele mai fragede vârste și, crede Paul, în toată discuția noastră, abuzul de timp în fața ecranului pentru copii este subiectul cel mai important.
Totuși, soluția nu este să rupi complet copilul de tehnologie: ”Toate mamiferele sunt foarte sensibile la corectitudine (fairness) și, dacă toți colegii mei de clasă au telefon și eu nu am, o să mă simt permanent stresat, tensionat, frustrat. Și exclus din grup. Iar deconectarea socială doare și aprinde aceleași regiuni corticale (cortexul insular și cortexul cingulat anterior) ca durerea fizică. E ca și cum cineva ți-ar da o palmă fizic. Așadar, e util ca părinții să ofere acces la tehnologie, pentru că va face parte din viața copiilor, dar cu măsură, să nu depășească 2 ore pe zi screen time în primii ani. Și cu fiecare an de viață să mai dăm un pic, și încă un pic. Există o cercetare din 2014 care arată că o expunere mai lungă de 2 ore la tehnologie pe zi în primii ani de viață, reduce materia cenușie din regiunea cortexului cingulat anterior, care participă la motivație, empatie, și controlul atenției”.
Job-ul
Ce se întâmplă, însă, când copiii și adolescenții crescuți cu tehnologia în mână devin adulți și ajung în primele locuri de muncă?
Avem acum în mediul de business mai multe generații, vechea generație (Baby boomers, generația X), care încă e dominantă și care a învățat ce înseamnă răbdare, perseverență, ce înseamnă să înduri, să tragi și că recompensele vin după o perioadă mai lungă de timp, o generație de tranziție, Millennials, la care încă vezi o capacitate de a amâna gratificarea, niște perseverență, niște răbdare, nu la fel ca la generațiile de dinainte, dar mult față de ce vezi după, adică la Generația Z, nou intrata pe piața muncii, născută conectată la tehnologie, rodată la turație maximă permanent, deci cu o toleranță la frustrare extrem de redusă și o nevoie de recompensă extrem de rapidă: ”Asta explică de ce ei vor de la primul salariu să aibă 2.000 euro și să obțină funcție de conducere rapid. Nu mai au răbdare! De aceea, dacă la cei născuți în 70 nici nu intra în discuție să schimbe locul de muncă o dată la trei ani, la noi (Millennials) e normal să-l schimbi o dată la 3 ani, iar pentru generația Z normalitatea înseamnă o dată la 6 luni”.
Iubirea
Și, dacă mergi mai departe și te gândești la lucrurile care contează cu adevărat în viață, cum ar fi: să ai relații de calitate, să construiești ceva care chiar merită (educație, carieră, familie), dar care cer perseverență și să tolerezi frustrarea, înțelegi și de ce, deși trăim cea mai liniștită și prosperă perioadă din istoria omenirii, ”avem cea mai mare rată de depresie și anxietate și cea mai mare rată de sinucideri în rândul copiilor între 11 și 14 ani”.
De ce? Pentru că, explică Paul, deși la 15 ani Elefantul, deci structurile primitive care procesează hormoni și corelează emoțiile, este matur, Călărețul, adică neocortexul, cel care se ocupă cu moralitatea, inhibiția, autocontrolul fizic și emoțional, discernământ ori gândire abstractă, e încă în plin proces de maturizare (până la 25 de ani). Și aici apare cea mai mare problemă. Că nu e ca și cum în trecut nu sufereai din dragoste sau nu sufereai dezamăgiri, dar nu cu intensitatea și frecvența cu care le facilitează acum tehnologia”.
Căsătoria
Iar dacă legăm punctele, putem aduce în discuție și de ce rata divorțurilor a depășit la nivel mondial 50%.
Cum explicăm asta? ”Păi e prima dată în istoria omenirii în care eu, dacă sunt singur, pot să vorbesc cu o femeie și să văd cum arată în costum de baie înainte s-o întâlnesc vreodată. Mă uit la poze pe Instagram. Pot să-i văd casa, pe unde umblă, ce mănâncă, pot să aflu tot fără a depune nici cel mai mic efort de a o cunoaște. Valabil și pentru femei. Ai catalogul la îndemână și, în momentul în care trăiești frustrarea, nu mai operezi cu circuite de genul: trebuie să rezist, am zis că sunt cu omul acesta, o să mă străduiesc să fiu cu omul acesta, ci treci cu foarte mare ușurință la următoarea etapă”.
Înțelegerea dă control
Pentru a ieși din cercul vicios în care, de multe ori, intergenerațional apar și reproșurile, avem nevoie de o readaptare a relațiilor, ce trebuie să fie de ambele părți, sugerează Paul. Dar, cum vietatea mai capabilă de adaptare din perspectiva autocontrolului și înțelepciunii este adultul, noi, generațiile mature ar trebui să facem întotdeauna primul pas, fie că suntem părinți, profesori sau colegi de birou. Pentru că ei, copiii (adolescenții, tinerii), nu doar că până la 25 de ani nu au cortexul prefrontal maturizat, ci trebuie să facă față și multor altor ”agresiuni”: ”În virtutea mediului în care trăim acum, noi avem Călărețul surescitat tot timpul. Cortexul meu prefrontal nematurizat trebuie să gestioneze un volum de frustrare, informație, decizii mult mai mare decât al părinților mei, iar copiii mei vor avea de gestionat ceva mult mai complicat decât am avut eu, pentru că asta e lumea pe care le-o construim. Ideea e ca adulții să nu se uite la diferențele dintre ei și copii/tineri ca la o amenințare, ci să înțeleagă de unde vin diferențele, pentru că înțelegerea dă control. Dacă înțelegi, nu o mai iei personal, nu te mai uiți la ei ca la niște leneși, neadaptați sau nesimțiți, ci spui: e ok, e o problemă generațională, împreună putem s-o rezolvăm”.
Să muncim online, dar să socializăm și să trăim offline
Ajunși în acest punct al discuției, nu aveam cum să nu-l întreb pe Paul dacă și cum ne-a influențat pandemia și ce ar trebui să facem ca să putem coborî (adulți, tineri și copii, deopotrivă) teferi din acest carusel în care ne tot rotim de la declanșarea ei.
”Am o idee, nu e a mea, e a unei prietene, Veronica Brejan fondatoarea NeuroMindfulness Insistute (o organizație care dezvoltă programe la granița dintre mindfulness și neuroștiință). Ea a zis o chestie foarte deșteaptă, cu care eu rezonez foarte bine: <ce ne-a arătat pandemia aceasta este că putem să muncim digital>. Ce propun eu în completarea ei este: să muncim online, dar să socializăm și să trăim offline. Dacă aș fi companie, aș face la birou un spațiu mare de socializare, unde oamenii, când vor, să poată veni să petreacă timp împreună, să socializeze, să schimbe energie. Au nevoie de asta ca de aer” .
Așadar, recomandarea corectă din punctul lui de vedere, legat de coborârea din carusel este: să păstrăm ce ne-a învățat pandemia că putem face online, să nu ne mai ”târâm” câte două ore zi de zi în trafic de acasă la birou, iar timpul pe care astfel îl câștigăm, în loc să-l investim tot în muncă, să îl investim în noi: ”Să ne oprim din obsesia asta pentru profit și productivitate, care ne-a determinat să facem praf planeta, dar și pe noi, și orele acelea să le investim în familie, socializare, sport, conectare cu natura. Eu cred că putem să ieșim din pandemia asta mai bine decât am intrat. Pentru că pandemia ne-a adus și o serie de lecții despre <se poate și altfel> și cumva ne-a întors spre noi Ne-a arătat că putem recâștiga niște timp, provocarea este de a ne stăpâni impulsul emoțional de a investi timpul acela tot în muncă (statut)”.
Așadar, să muncim online, pentru că am demonstrat că se poate, chiar productiv și economic, dar relațiile cu oamenii să le avem față în față. Neapărat! Faptul că cel mai greu au trecut prin pandemie cei care erau singuri ne arată, încă o dată, cât de importantă este conexiunea socială: ”Relațiile cu oamenii importanți – familie, colegi, prieteni – trebuie să rămână offline. Nimic nu o poate suplini. În plus, așa cum arată și cel mai longeviv studiu din istoria omenii – Studiul Harvard privind Dezvoltarea Adulţilor, menit să identifice care sunt lucrurile care conduc la o viață împlinită – ceea ce contează cu adevărat în viață este calitatea relațiilor pe care le construiești cu cei din jur. Nu sănătatea, nu statutul, nu banii, nu job-ul, ci calitatea relațiilor tale. Din acest punct de vedere, online-ul nu ne poate împlini, pentru că online-ul, de exemplu, nu are cum să suplinească o îmbrățișare. Iar îmbrățișarea mobilizează oxitocină și asta chiar ne face fericiți”.
foto: Paul Olteanu, Master Trainer și Executive Coach, specializat în comunicare, neuroștiință și procese de transformare
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 272
Pentru abonare, click aici
