Și dacă am făcut, totuși, o treabă bună? O listă cu întrebări despre noua generație
Stau și scriu acest articol în camera fiului meu cel mare. Fosta cameră, pentru că acum e la facultate în Olanda. Ieri a venit să ne viziteze, a stat o noapte și azi l-am dus la aeroport. A stat doar o noapte, dar camera pare explodată. Nu înțeleg cum a reușit să lase două perechi de șosete murdare pe jos, lângă pat. De unde două? Și de ce a căutat să scoată din cutii și de pe rafturi toate obiectele astea? La ce i-au folosit? Și cine strânge după el?
Oare în apartamentul pe care l-a închiriat în Olanda o fi la fel de dezordine? Dar oare la facultate cum se descurcă? Poate să muncească singur? O fi suficient de hotărât încât să tragă tare? Va rezista până la sfârșitul celor patru ani? Și după facultate, oare ce angajator o să-i suporte toanele? Oare îl vor descoperi pe tânărul care a muncit cinci ore pe zi pentru a învăța să deseneze suficient de bine încât să fie admis la universitatea la care a visat să studieze?
Și toate întrebările astea de ce vin peste mine acum? Sunt despre Sebi sau sunt valabile pentru o întreagă generație?
E generația crescută de noi. Le-am dat poate mai multă iubire decât am avut noi parte și le-am dat cu siguranță o bunăstare superioară celei de care ne-am bucurat noi. Le-am dat mai mult zahăr, mai mult ecran de calculator, TV, smartphone. I-am întrebat mai puțin “ce-ai mâncat azi?”, dar am început să vorbim despre ce visează și ce simt. I-am lăudat poate mai des decât era cazul și le-am spus că îi iubim. Le-am spus să creadă în ei înșiși și să cutreiere lumea. Le-am spus că orice e posibil.
Și ce-a ieșit?
Of, când să mă gândesc la ce-a ieșit a intrat peste mine fiul meu cel mic, Tibi. Are 15 ani și este un permanent vârtej de emoții. Acum vrea neapărat să discutăm despre motivul pentru care nu s-a inventat încă un sistem de educație perfect, în care să nu existe teme și în care să poți studia doar ceea ce-ți place, în ritmul tău, cu un profesor care nu se crede superior și te vede pe tine ca om, nu ca un elev – sclav.
Mi-am dat seama că e o temă extrem de serioasă și mi-am întrerupt articolul pentru a purta conversația cu fiul meu, cu maximă atenție. Am făcut bine, chiar dacă s-a termnat la ora 1 noaptea. Revenim…
Stai, mâine dimineață am curs la EA. Oare și studenții mei cred despre mine că nu îi văd și nu îi înțeleg? Oare și ei sunt deranjați de aerul meu de superioritate? Temele îi plictisesc? Consideră că își pierd timpul în activități superficiale și irelevante în loc să schimbe lumea cu ideile lor?
Adevărul este că nu îmi este clar dacă ei învață ceva de la mine, dar eu cu siguranță învăț ceva de la ei. Aproape toate businessurile lor sunt online, rămân de fiecare dată fascinat când încep să descrie cum funcționează sau cum vor funcționa companiile înființate de ei. De ce sunt eu profu’?
Îmi dau seama că ne cam sperie nouă generație.
Deși e târziu în noapte, cred că am un fel de moment de „a-ha!”. Nu ne sperie faptul că nu mai au disciplina de a munci conștiincios, că sunt superficiali, că cred că le știu pe toate, că sunt dezordonați sau “snowflakes”.
Nuuuuu, ne sperie că ei au libetatea de a fi tot ceea ce nouă ne-a fost frică să fim. Îndrăznesc să conteste autoritatea cu nonșalanță, fără să clipească. Îndrăznesc să viseze fără pic de realism. Îndrăznesc să se vadă liberi de sistemul de pensii, nu le trebuie nici măcar un job stabil, ceea ce pentru noi este spaima supremă.
Noi le-am spus că orice este posibil, iar ei au îndrăznit să ne creadă.
