România sub codul roșu al examenelor naționale

Din dimineața zilei de 18 iunie a.c., aproximativ 143.000 de elevi absolvenți ai clasei a VIII-a și, din 25 iunie, 135.000 de elevi absolvenți de liceu din România se află, ca emoție, performanță și tensiune, sub codul roșu al examenelor naționale. Înmulțind cifrele acestea cel puțin cu trei (mamă, tată și măcar un bunic), ajungem la 834.000 de suflete aflate sub același cod de emoție și îngrijorare. Adăugând frații, surorile, rudele și prietenii acestora, putem afirma, și nu e numai metaforă, că România întreagă se află sub codul roșu al examenelor naționale.

Ce este atât de important și de periculos la aceste examene, încât e nevoie de asemenea măsuri de securitate?

Dacă mai ținem cont și de faptul că școlile și liceele în care se desfășoară aceste examene naționale sunt păzite de jandarmi și polițiști, că sălile de examen sunt supravegheate permanent cu aparatură audio-video și de profesori asistenți, că toți membrii comisiilor de organizare și de evaluare ale acestor examene dau și semnează declarații ce cad sub incidența codului penal, că elevii nu au voie în sălile de examen decât cu documentul de identitate și cu instrumentele de scris, eventual și o sticlă cu apă, că nu poți face parte din comisiile de examen dacă ai rude și afini până la gradul IV dintre candidații la aceste examene, chiar dacă aceștia dau examenul la Pașcani, spre exemplu, în timp ce tu ești membru într-o comisie la Oradea sau Deva, că lucrările, securizate cu grijă, sunt trimise sub escorta Ministerului de Interne pentru corectare spre alte județe, destinații doar de puțini știute, am putea crede că examenele naționale nu se desfășoară în școli, ci în instituții specializate, de maximă siguranță. Și de aici, o întrebare firească: Ce este atât de important și de periculos la aceste examene, încât e nevoie de asemenea măsuri de securitate? Pentru că răspunsul plauzibil la întrebare și realitatea pe care o trăim ne-ar putea duce spre comparații și sinonimii nu doar jignitoare pentru învățământul românesc, dar și periculoase, de tipul „școala românească în examene – loc potențial al contravențiilor și infracțiunilor” și nu instituție de învățământ și de formare a caracterelor, lăsăm cititorului opțiunea de a continua sau nu întrebările și de a identifica eventuale alte răspunsuri.

O întreagă industrie antifraudă pentru o educație „curată”

Fără a accepta ideea unor comparații cu instituții sau activități din afara învățământului, deși la aceste examene se pune ostentativ la lucru o întreagă industrie antifraudă, nu putem să nu ne întrebăm, totuși, de unde această teamă și suspiciune la examenele naționale din România. Cum se face și cum să înțelegem din această perspectivă examenele de pe „vremea noastră”, examene ce nu erau naționale, pe care le-am dat în școala noastră și nu în centre de examen, fără simulări naționale, fără modele de subiecte, fără măsuri extreme de securitate și fără polițiști la poartă, ba chiar dimpotrivă, cu porțile școlilor deschise și cu profesorii pe care i-am avut în cei patru sau cinci ani de liceu?

De unde nevoia de atât de multă emoție negativă și de stres pe copiii care abia au primit cartea de identitate sau pe tinerii care și-au sărbătorit de curând majoratul? Dar, oare, sunt acestea cu adevărat examene și cu adevărat naționale sau doar evaluări locale/regionale cu subiecte naționale? Și ce cântăresc, ce măsoară ele: cunoștințe memorate mecanic, deprinderi formate repetitiv sau ce știu elevii să facă cu aceste cunoștințe, priceperi și deprinderi, ce atitudini manifestă, altfel spus competențele lor?

Ar mai fi de discutat și gradul lor de dificultate, care scade adeseori, pentru a spori artificial procentajele/rata de promovabilitate. Mass-media e plină de știri despre aceste „rezultate” (în timp ce despre admiterea la facultăți, ce începe peste două săptămâni, eveniment cândva la noi cu adevărat major, nu vorbește/nu scrie aproape nimeni!), nu de puține ori publicate sub generice de tipul „great news” (a se vedea și site-ul cu același nume), cu clasamente (topuri) pe județe, inclusiv „topuri” (sic!) ale celor mai slabe rezultate.

La evaluarea națională, spre exemplu, pe locul I s-a situat și anul acesta județul Brăila, cu o rată de promovabilitate de 89,5%, urmat de județele Cluj (87,8%) și Prahova (86,7%). La polul opus se situează județele Giurgiu (56,6%) și Teleorman (56,8%).
Apropo, cum rămâne, totuși, cu mult mediatizatul „fenomen Brăila”, referitor la evaluarea națională?! Dar cu proprietatea termenilor, în sensul în care evaluarea națională nu e examen propriu-zis și nu stabilește ierarhii, nu are promovați și/sau nepromovați, din moment ce „calculatorul” ministerial îi repartizează în anumite licee și pe cei evaluați cu note sub 5?

Ce să mai spunem despre validitatea, obiectivitatea și fidelitatea evaluării naționale, dacă, în conformitate cu baremul de corectare la limba și literatura română, un candidat a putut obține în această sesiune nota 9,30, indiferent de câte greșeli de ortografie și de punctuație ar fi făcut (la propriu!) și indiferent de gradul de lizibilitate a scrisului !

Cu astfel de subiecte și de evaluări, elevii de azi vor putea susține mâine că eroarea nu e greșeală, că exprimarea și scrierea corectă în limba țării nu mai contează sau contează doar în limita a 7 puncte din 100. Aceasta pentru că punctele acordate pentru scrierea corectă în limba noastră națională la aceste examene reprezintă un adaos cu totul și cu totul neglijabil! Vom vorbi oare atunci despre și într-o limbă „curată”, ca rezultat al unei educații „curate”, într-o Românie „curată”.
Putem accepta așa ceva?

Prof. dr. Mircea BERTEA

.