Răzbunare sau iertare?
”Răzbunarea e arma prostului!
Da, dar mai prost e cine nu se răzbună”
Acestea erau “meme de copii tâmpiți care se dădeau cu poarta”, așa cum eram și eu, acolo unde am copilărit.
Ne organizam în găști și, dacă cineva din altă gașcă făcea ceva unuia din gașca noastră, trebuia să ne răzbunăm. Nu conta că după două zile găștile se formau altfel, că ne iertam între noi, parcă ștergeam cu buretele ce se întâmplase. Principiul ”dinte pentru dinte” risca să ne lase pe toți știrbi de multe ori.
La o altă scară, vedem manifestări de acest gen în business. Oamenii își poartă pică, nu uită ce le-a făcut lor cineva acum 3 ani, nu iartă.
Orice relație cu oamenii, la birou sau în viața privată, cu prieteni, familie, vine cu riscul de a fi răniți. Poate că părinții noștri au fost duri cu noi, profesorii s-au purtat urât, ne-au pus în situații neplăcute în fața clasei, am avut colegi sau prieteni care ne-au sabotat, sau un iubit/o iubită care ne-a părăsit. Când lăsăm o persoană să se apropie de noi devenim vulnerabili.
Sigur, a ne proteja de agresori ne-a ajutat să supraviețuim. Dar riscăm să ajungem într-un șir fără sfârșit de răzbunări, de negativități, care dăunează sănătății noastre mentale, fizice.
Îmi amintesc că acum mulți ani, când eram nervoasă, supărată pe cineva și îi povesteam psihoterapeutei mele cum aș da un pumn celui care mă rănise, aceasta mi-a spus: ”Poți să reacționezi mai bine de atât”. Mă gândesc la asta de câte ori mă turez mai mult decât ar fi cazul.
Când nu putem ierta pe cineva, acele sentimente devin asemenea unui organism otrăvitor pe care îl ținem în noi și care crește, ocupă tot mai mult spațiu, riscă să ne distrugă din interior.
Ura, neîncrederea, suspiciunea, nevoia de răzbunare creează spațiul propice pentru stres ridicat, anxietate, depresie, nevrotism, probleme cardiace, deficiențe ale sistemului imunitar.
Ce fac oamenii care au dificultăți în a ierta:
Analizează și iar analizează – întorc pe toate părțile toate subiectele, oricât de departe de prezent ar fi ele. Parcă poartă niște ochelari de VR în care rulează la nesfârșit toate situațiile negative din viața lor, ca să nu le uite.
Nu au empatie – o modalitate de a ne vindeca de nevoia de răzbunare, ura, este să ne gândim din perspectiva celuilalt, să încercam să îi înțelegem motivele. Empatia se dezvoltă mult în copilărie, iar dacă părinții nu au fost prezenți sau au fost mai degrabă abuzatori, copiii au dificultăți în a înțelege perspectiva celuilalt.
Senzația de lipsă – mulți oameni se compară des cu ceilalți, se plâng că ei nu au suficient, sunt invidioși pe averea, poziția, succesul celorlalți. Oricât de mult ar avea, acești oameni se plâng atât de mult, încât parcă îți vine să îi crezi și să le spui: lasă, că te ajut eu. Această senzație de neajunsuri vine din lipsa de afecțiune din copilărie, ceea ce îi face să se concentreze pe ceea ce nu au.
Iertarea nu înseamnă să acceptam comportamentele abuzive, nepotrivite, să rămânem în relații toxice. Înseamnă să ne eliberăm noi de amintirea rănilor, a durerii. Nu putem șterge trecutul. El este acolo și este parte din istoria noastră personală. Nici nu putem uita, nu suntem amnezici. Dar putem să lucram cu noi, astfel încât să alegem să nu mai intrăm în astfel de situații, să controlăm noi cum vom privi în urmă și cum în viitor, să ne creăm o stare de pace interioară, să ne iertam pe noi, să ne acceptam. Atât am putut noi atunci, poate am greșit, poate am fost în locul nepotrivit, dar greșelile altora sau ale noastre nu definesc cine putem și vrem să fim. Ele sunt o pată de umbra în jocul de lumini pe care vrem să îl construim în viața noastră viitoare.
