Politica fricii şi recursul la tradiţie
„Cultura fricii”, aşa cum a fost iniţial definită de sociologul american Barry Glassner, este un fenomen al societăţii contemporane (mai întâi al celei americane – o societate dominată de anxietate şi teamă încă din anii ’80, dacă nu şi mai devreme – iar acum devenit fenomen global) prin care frica este folosită pentru a obţine rezultatele dorite în competiţia politică, dar şi în alte domenii, cum ar fi spaţiul corporat. Semănând frică, mai degrabă decât încurajând optimism şi pozitivism, oamenii politici (dar şi liderii de corporaţii) creează un mediu în care frica îi împinge pe suporterii (sau angajaţii) lor la acţiune. „Politica fricii” a devenit la rându-i un concept analizat de sociologi precum Frank Furedi, sau scriitori şi jurnalişti precum Wole Soyinka sau jurnalistul britanic Adam Curtis, al cărui documentar „The Power of Nightmares” din 2004 rămâne un punct de referinţă în înţelegerea ascensiunii politice a neoconservatorilor, un grup politic iniţial nesemnificativ din cadrul grupărilor de dreapta americane dar care a reuşit să îi propulseze la Casa Albă atât pe primul cât şi pe al doilea preşedinte Bush şi care a lansat şi susţinut de-a lungul anilor discursul lipsei de toleranţă şi al erodării principiilor democraţiei americane cu rezultatele pe care le vedem astăzi.
Prima parte a celei de a doua decade a secolului nostru a început cu Primăvara Arabă şi cu speranţa că ne îndreptam către o nouă etapă în evoluţia omenirii în care valorile universal-umane vor deveni maiimportante de orice alte ideologii pe care ni le-am impus noi înşine de-a lungul secolelor. Din păcate, mişcările naţionaliste, retrograde şi conservatoare care au cuprins întreaga lume imediat după relativul succes la Primăverii Arabe, au demonstrat că predicţia din 1972 a scriitorului şi eseistului francez André Malraux în serialul documentar „La Légende du siecle” cum că „Secolul 21 va fi spiritual sau nu va fi deloc” s-a transformat într-o înspăimântătoare viziune a anilor pe care îi parcurgem acum.
Spiritualitatea către care ne îndreptăm astăzi nu este numai religioasă, dar şi una axată pe acele tradiţii pe care fondatorii statului naţional modern din Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa până la statele postcoloniale formate după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial le-au inventat şi reinventat pentru a crea un sentiment unitar naţional. Acele tradiţii, toate subsumate ideii de „Tradiţie” cu T mare – imaginară, desigur, dar nu mai puţin reală pentru cei care îi urmează cu obedienţă preceptele – au revenit în centrul discursului politic, amintind, uneori comic, alteori îngrijorător, de dezbaterile înfocate ale secolului al 19-lea, când s-a format baza structurii politice globale pe care o avem încă în ziua de azi. Pentru că ce altceva dacă nu o dorinţă arzătoare pentru o imaginată Tradiţie, pentru întoarcerea la un illo tempore fictiv unde „era mai bine” pentru grupul din care fac parte, chiar dacă nu pentru toată lumea, este alegerea pe cale democratică a unor figuri autoritare care promit să ne facăpe noi şi pe cei ca noi „great again”?
Sigur că dorinţa de a reveni la „tradiţie”, la valorile de altădată, este una mânată nu doar de un nostalgic regret pentru „les neiges d’antan”, ci mai ales de frica semănată cu abilitate de aceşti demagogi şi fanfaroni politici. Profitând de accesul la informaţie absolut de neimaginat chiar şi acum două decenii, aceşti manipulatori de profesie, fie ei britanici, americani, turci, japonezi, ruşi sau români, seamănă teroare de lumea de mâine, una pe care o descriu pictată în culori sumbre: lumea în care va trebui săaccepţi alte obiceiuri, limbi şi opţiuni religioase, în care căsătoria nu este numai între bărbaţi şi femei, în care compeţiţia pentru locuri de muncă este acerbă şi nu ai loc decât dacă demonstrezi că eşti calificat, în care trebuie să accepţi şi să incluzi, să respecţi şi să onorezi oameni de toate rasele, religiile, orientările sexuale şi de gen (mârşavul şi amarnicul de „political correctness” pe care elitele de dreapta din România îlurăsc din tot sufletul chiar dacă nu îi înţeleg niciun strop istoria şi nevoie din care a apărut în Statele Unite!), şi aşa mai departe. Ce lume complicată! Ce lume dătătoare de dureri de cap! Ce lume nebună! Tradiţia devine pentru aceşti eterni perdanţi, pentru aceste grupuri aflate pentru prima dată în istorie într-o poziţie dezavantajantă şi, din perspectiva lor, extrem de umilitoare, o ultimă pârghie de susţinere, o ultimă şi disperată justificare a esenţei lor pe care nu o pot percepe dincolo de limite naţionale, rasiale, religioase sau de gen.
Aceste rânduri sumare – lucrurile sunt, desigur, mult mai complexe decât le putem aici descrie în câteva paragrafe – nu sunt însă menite ca o acuză unilaterală a neoconservatismului, neofascismului şi radicalismului religios care sufocă şi ameninţă să ucidă lumea în care trăim şi să îi oprească evoluţia spre o umanitate unită. Nu sunt direcţionate exclusiv la „patrioţii” pe care preşedintele american îi indica într-o recentă sesiune plenară a Organizaţiei Naţiunilor Unite ca pe „viitorul omenirii”, în timp ce „globaliştii”, cum le spunea domnia sa, erau trimişi la groapa de gunoi a istoriei. Dacă există o vină pentru ceea ce se întâmplă astăzi în lume, ea le aparţine celor care, odată cu începuturile articulării conceptului de „modernism”, pe la finele secolului al 19-lea, au eşuat în încercarea de a înlocui tradiţiile bazate pe religie, pe spiritualitate, pe grupuri restrânse la o limbă şi cutume comune, cu altele, universale. Ca fiinţe umane, avem nevoie de tradiţii, de ritualuri, de spiritualitate. Corifeii modernismului s-au bazat exclusiv pe faptul că omul va fi de ajuns pentru a le înlocui pe toate. Şi au greşit. Plătim acum, ca societate, acel preţ. Iar eşecurile din trecut, războaiele mondiale şi distrugerile produse de ele nu ne mai par relevante acum. Un gând cutremurător…
Sursa foto: pixabay.com
Articol preluat din numărul 262, noiembrie 2019, al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.
