Mintea & norocul
Imagine de PIRO4D de la Pixabay
”Norocu-i după cum și-l face omul” – proverb
O parabolă a lui Democrit ne spune că, Fortuna (cu sensul atât de „destin”, cât și de „noroc”) întâlnește în drumul ei un copil care dormea pe marginea unei fântâni. Se apropie de el și îl trezește, spunându-i: „Trezește-te copile! Căci, dacă o să cazi în fântână, oamenii vor da vina pe mine zicând: «asta ți-a fost soarta» sau «n-ai avut noroc»”.
Ideea centrală a acestei scurte parabole este că „soarta” sau „norocul” ține de noi, că suntem liberi și autonomi, capabili să ne alegem singuri propriul nostru destin și să ne autoguvernăm propria viață, să ne imaginăm și să ne realizăm propriile noastre modele ale succesului existențial.
Dar în același timp, o altă idee pe care o desprindem din povestioara lui Democrit este că destinul favorabil sau norocul și, de cealaltă parte, neșansa sau nenorocul (ghinionul) ar putea să nu țină doar de noi, ci și de împrejurări, iar acest aspect al existenței să joace, de asemenea, un rol deloc de neglijat sau chiar hotărâtor în desfășurarea evenimentelor majore ale vieții.
Aceste două idei par în opoziție la prima vedere, iar acesta este și principalul motiv pentru care merită să ne aplecăm nițel asupra înțelegerii norocului, a „Fortunei”, în viața noastră de zi cu zi. Dar fenomenul pe care-l numim „noroc” nu este ușor de descifrat dacă ne dorim o abordare riguroasă, iar acest fapt este reflectat de cele 24 de definiții ale conceptului în Dicționarul Explicativ al Limbii Române cu peste 50 de sensuri mai mult sau mai puțin diferite. Și cam la fel stau lucrurile și în celelalte culturi.
Dar în acest amalgam de sensuri, există și ceva comun, nereductibil legat de noroc și anume cel de „destin favorabil” sau „concurs de împrejurări favorabile”, „întâmplare neașteptată” sau „șansă pentru atingerea succesului”. De aici, rezultă că norocul nu este altceva decât „un accident fericit”. Pentru asta însă este nevoie de cel puțin două ingrediente: voința individuală necesară construirii unui proiect și găsirea contextului potrivit de realizare efectivă a acestuia. Iar acum, dacă vorbim despre „noroc” ca „accident”, ca locul de joacă între cel puțin două variabile fluctuante, ne putem întreba care este sursa și rolul lui în viața noastră și în ce măsură îl putem controla (dacă îl putem controla).
Pentru acest demers este necesar să ne aplecăm nițel asupra modului în care s-a schimbat concepția omului despre sine, lume și viață în decursul istoriei, a înțelegerii sensului existenței umane și, nu în ultimul rând, asupra unui fenomen statistic numit „regresia spre mediocritate”.
Renumitul biolog evoluționist Edward Wilson și un laureat al premiului Nobel pentru economie, psihologul Daniel Kahneman, ne vor ajuta în cele ce urmează să deslușim o parte din misterele norocului și să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și modul în care ne raportăm la propria existență.
Revoluția gândirii moderne: nașterea „micului zeu”
Emile Durkheim spunea că „viața este insuportabilă în lipsa unui motiv de a ne continua existența, a unui scop care să justifice frământările vieții”. Iar scopul omului modern (implicit, al modernității) este constituit în jurul ideii de progres continuu, de a avea și de a-și spori succesul.
Modernitatea, în opoziție cu premodernitatea, marchează trecerea de la credințe precum „soarta nu ține de om”; „nu poți să reușești în viață dacă nu ai noroc”; „cine riscă, rareori are noroc” etc. la altele, adesea opuse, „soarta și-o face omul cu mâna lui”; „reușita omului ține de încercările și munca lui, nu de noroc”; „cine nu riscă, nu câștigă” etc.
Această schimbare de paradigmă a produs o adevărată revoluție a locului și a rolului omului în raport cu sine, cu ceilalți, cu propria sa existență. De pildă, în gândirea premodernă, omul era subordonat ideii de Dumnezeu, omul devine ceea ce este, adică are o soartă pe care trebuie să o împlinească (asta este voința divină), în cea modernă, omul este ceea ce devine, adică este ceea ce face el din sine. Dar modernitatea nu s-a încheiat, iar astăzi putem vorbi despre postmodernitate, în care omul poate lua locul divinității, poate deveni el însuși un „mic zeu”, și asta nu numai în sensul de a fi liber, complet autonom în alegerile sale, de a se autorealiza în diverse forme imaginate de el, ci chiar de a se îmbunătăți pe sine, de a utiliza tehnologiile sinelui pentru a-și dezvolta un nou potențial.
„Micul zeu” este proiectul prin care omul se reinventează continuu. Astfel, „micul zeu” nu este decât un „om de știință” (mai mult sau mai puțin naiv), având domeniul specific de cercetare propria persoană (sine) și propria sa existență. „Micul zeu” are propriul său proiect, modelat cultural de valorile pe care le împărtășește. Proiectul este cel ce creează sens existenței individuale și nu mai este atribuit din afară, ci este creat de sine pentru sine.
Să fie oare acesta sensul existenței umane, de a accesa norocul de care avem nevoie în propriul proiect, adică de a pune laolaltă voința și talentul cu împrejurări favorabile pentru a produce un accident fericit?
„Sensul existenței umane”
Edward Wilson, în lucrarea „Sensul existenței umane”, ne face puțină lumină în tratarea ecuației sensului existenței cu atât de multe necunoscute. Astfel, renumitul biolog evoluționist ne dezvăluie două viziuni asupra conceptului de „sens”. Una, comună, populară, reprezentând esența viziunii filosofice asupra lumii explicitată prin miturile despre creație a religiilor lumii, în care „sensul” este asociat ideii conform căreia omenirea există cu un scop, iar scopul «presupune intenție, intenția presupune proiect, iar proiectul presupune un proiectant». Conform acestei perspective, omenirea există cu un scop pe planeta Pământ, iar oamenii au un sens, adică au un scop.
În același timp, Wilson ne arată că noțiunea de „sens” ar trebui privită dintr-o perspectivă mai cuprinzătoare și mult mai complexă, indicând o viziune mult diferită de cea comună despre lume și viață, o viziune a științei. Conform acesteia, „sursa sensului o reprezintă accidentele istoriei, nu intențiile proiectantului. Nu există un plan premergător, ci doar rețele suprapuse de cauze și efecte fizice. Desfășurarea istoriei se supune numai legilor generale ale Universului. Fiecare eveniment este întâmplător, dar influențează probabilitatea evenimentelor ulterioare. În timpul evoluției vieții organice, de exemplu, apariția unei adaptări prin selecție naturală face ca apariția altor adaptări să fie mai probabilă”.
Așadar, condiția umană se regăsește astăzi într-o anumită stare dintre multe alte evoluții posibile. Am ajuns în ipostaza de „mici zei”, dar nu știm dacă am fi putut reuși să fim mai mult de atât. În același timp, să fim recunoscători că am fi putut să mai rămânem multă vreme în Evul Mediu…
Cu alte cuvinte, progresul continuu (îmbunătățirea și autodepășirea) este, probabil, singurul scop demn de luat în considerare raportându-ne atât la natura umană, cât și la cultură. Argumentul lui Wilson este plauzibil: păianjenul care-și țese pânza intenționează să prindă o muscă, dar nu este conștient de rezultat. Acesta este sensul pânzei de păianjen, iar creierul nostru a evoluat în același regim cu pânza de păianjen. Cu alte cuvinte, deciziile pe care le luăm au un sens intențional, conform primei viziuni (proiect, intenție, proiectant). Dar capacitatea de decizie, cum a evoluat ea, consecințele ei multiple constituie adevăratul sens al existenței noastre. Și fără îndoială că, dintre toate aceste capacități, în prim plan se află capacitatea de a imagina diverse viitoare potențiale scenarii, de a le planifica și de a decide între ele. Dar, să reținem ideea că nu suntem predestinați să atingem un anumit scop. Atribuirea scopului este sarcina „micului zeu”.
Conform perspectivei lui Wilson, realizarea sau nerealizarea scopului proiectului existențial privit generic ca „succes” și „eșec” nu există în realitate, acestea fiind doar niște etichete culturale, convenționale, banale. Pentru că, așa cum ne arată Wilson, există doar adaptare, iar orice nouă adaptare favorizează nenumărate alte posibile adaptări.
Și asta pentru că, în conformitate cu viziunea științifică asupra sensului, succesul și eșecul sunt întâmplătoare, iar acest lucru ni se întâmplă pentru că nu suntem predestinați să atingem un anumit scop. Expresia „viața merge înainte” surprinde foarte bine toate adaptările (reuşitele şi nereuşitele deopotrivă) pe care le înregistrăm în decursul existenței noastre.
La prima vedere, am putea fi surprinși de faptul că un laureat la premiului Nobel pentru economie mizează atât de mult pe noroc în ecuația succesului indiferent de domeniu de activitate (vezi Daniel Kahneman, Gândire rapidă, gândire lentă, Editura Publica, București, 2012). Dar la o analiză mai atentă, putem ajunge la aceeași concluzie: nu numai talentul diferențiază, ci și norocul, adesea contribuind într-o măsură foarte consistentă, chiar decisivă la atingerea succesului. Doar că norocul este foarte schimbător.
Experimentul banal prin care putem să demonstrăm acest fenomen este aruncatul cu monede la o țintă pe podea fiind orientați cu spatele (spre țintă). Dacă vom face acest experiment în cadrul unei echipe, vom observa că cei mai mulți (dar nu neapărat toți) dintre cei care se descurcă foarte bine la prima aruncare, se descurcă mai prost la cea de a doua, iar cei care eșuează la prima încercare, în general, înregistrează progrese semnificative la cea de a doua.
În acest sens avem nenumărate exemple de persoane din domenii diverse care au obținut performanțe excepționale într-un anumit an, dar care anul următor nu s-au mai descurcat la fel de bine. De obicei, în astfel de cazuri, interpretarea noastră intuitivă a eșecului este legată de încrederea în sine exagerată și presiunea raportării la așteptări foarte mari la care sunt supuși cei care sunt în top.
Dar suntem în eroare, pentru că avem de a face cu un fenomen statistic care se numește „regresiunea spre medie” și care a fost descoperit la sfârșitul secolului al XIX-lea de către Sir Francis Galton, rudă cu Charles Darwin. În articolul cu numele „Regresiunea spre mediocritate în statura ereditară” apărut în 1886, Galton constată că progeniturile nu tindeau să semene cu părinții în ceea ce privește înălțimea, ci să fie întotdeauna mai mediocre decât aceștia: „să fie mai mici decât părinții, dacă părinții erau mari; să fie mai mari decât părinții, dacă aceștia erau foarte mici”.
Regresiunea spre medie ne descrie fluctuațiile inevitabile ale unui proces aleatoriu și se produce ori de câte ori corelația dintre două variabile (scoruri) este imperfectă. Dar regresiunea spre medie este foarte dificil de înțeles de către mintea noastră pentru că suntem înclinați să găsim instantaneu explicații cauzale. Exemplul lui Kahneman constă în următoarea afirmație: „femeile foarte inteligente tind să se mărite cu bărbați mai puțin inteligenți decât ele”. Această afirmație este incitantă, dar și adevărată. Corelația dintre gradele de inteligență ale soților nu are cum să fie perfectă. Iar dacă acceptăm faptul că femeile și bărbații nu diferă în medie în ceea ce privește inteligența, atunci este matematic, statistic, inevitabil că femeile foarte inteligente vor fi măritate cu bărbați mai puțin inteligenți decât ele. Evident, și reciproc este valabil. Dar, ori de câte ori mintea omenească încearcă să înțeleagă un astfel de fenomen, se aruncă instantaneu în explicații cauzale. Iar aici, Kahneman este vehement: orice explicație cauzală este greșită când este sesizată regresiunea, pentru că regresiunea spre medie are o explicație, dar nu are o cauză. De pildă, la un concurs, cineva care obține în prima zi un rezultat foarte bun, iar în zilele următoare performanța lui se înrăutățește semnificativ, cea mai bună explicație a fenomenului este că în prima zi a fost foarte norocos. Iar această explicație, așa cum ne spune Kahneman, este „lipsită de forța cauzală pe care mintea noastră o preferă”.
Așadar, norocul există și nu pare a avea o explicație cauzală. Totuși, nu trebuie să înțelegem aici că „fiecare ne naștem sub o stea norocoasă” sau vorba unui pseudopolitician român, că „destinul meu a fost marcat de soartă”, ci, mai degrabă, că norocul ține de noi înșine, adică în măsura în care vom persista suficient de mult în căutările noastre asumând inițiative și îmbunătățiri continue vom găsi și împrejurări favorabile scopurilor pe care le avem.
Articol preluat din numărul 264, februarie 2020, al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.
