Mi-am scăpat fata din capcana sistemului de educație!
În iarna aceluiași an și acest vis mi-a fost năruit. Într-o zi după ședință cu părinții dinaintea vacanței de Crăciun m-a rugat Alexandra, învățătoarea Ancăi, să rămân puțin pentru că vrea să vorbim. Abia stăpânindu-și râsul mi-a arătat compunerea Ancăi în care ar fi trebuit să povestească despre magia venirii Sărbătorilor de iarna: ”Iarna ninge și afară este frig. Eu abia aștept să vină Moș Crăciun cu multe cadouri. Seara părinții beau vin și fac foc. Ce frumoasă este iarna!”.
M-a bufnit râsul-plânsul. Noroc că Alexandra ne cunoștea și fusese la noi în casă, că altfel ar fi crezut că suntem o familie de piromani bețivi. Mi-am zis că oricum job-ul copiilor noștri nu s-a inventat și că sigur va descoperi și Anca ceva la care să se priceapă.
La puțin timp după asta, după ce și-a văzut o prietenă într-un concurs de balet, Anca ne-a spus ca ar vrea să facă și ea. Fiind oricum adepți ai sportului am zis că nu are cum să-i strice și că este o oportunitate să mai pună niște „carne” pe ea.
Nu a trecut prea mult timp și Anca a început să participe la concursuri, a și câștigat câteva premii cu echipa şcolii private la care am dus-o, unele din ele prin străinătate. Am întrebat-o de ce îi place așa de mult la balet și mi-a zis: ”Tata, când sunt pe scenă și dansez, mă simt liberă, simt că zbor. Așa, ca o pasăre”. De atunci îi spunem Pasărea Albastră sau, pe scurt, Păsă.
După cei 3 ani de balet la o școală privată ne-am zis că este timpul să abordăm problema la modul serios și am transferat-o pe Anca la Liceul de Coregrafie Floria Capsali din București. Dracu’ ne-a pus!
Cei ai căror copii au talent la muzică, dans sau desen trăiesc pe pielea lor, așa cum am trăit și noi, marasmul existent în școlile sau liceele vocaționale din România. Profesori extrem de slab pregătiți, care nu vin la ore sau vin doar să facă act de prezență și să dea o temă pentru acasă. Profesori haini, care se răzbună pe copii dacă cumva îți permiți să întrebi de ce nu-și fac treaba pentru care sunt plătiți. Profesori care nedreptățesc, învrăjbesc, distrug și irosesc cu o ușurință revoltătoare potențiale talente.
Și acum aș vrea să generalizez
Cred că cei mai mulţi profesori din România au nevoie de psiholog și o prea mare parte dintre ei de psihiatru. Mai cred și că suntem un popor defect. De ce?! Pentru că acceptăm cu atât de mare ușurință comisii inutile de anchetă, făcute de Inspectorate și Minister, timp în care nu facem nimic atunci când vedem învățători sau profesori că urlă ca niște scelerați în sala de clasă sau – chiar mai grav – că bat copiii prin grădinițe și școli, private sau de stat.
Părinții care acceptă așa ceva sunt la fel de vinovați ca imbecilii care urlă sau dau. Nu am să uit niciodată declarațiile aiuritoare ale părinților care luau apărarea directoarei de grădiniță, care trântea cu copii de pereți, spunând că înregistrările camerelor de luat vederi nu sunt reale. Cum dracu’ să te comporți așa?! Din păcate, în ADN-ul nației noastre este adânc întipărită mentalitatea de slugă. E bine să te pui bine cu autoritatea. Vă amintiți? Capul plecat, sabia nu-l taie!
A, și mai e ceva. Nu știu dacă știți, dar pe dezaxații de care am vorbit mai sus îi mai și protejează legea. Am aflat și eu cu stupoare acum vreun an ca atunci când un profesor devine titular, el nu mai poate fi dat afară. Adică dacă iese scandal din cauză că bate copiii, cea mai drastică pedeapsă este să fie mutat la o altă școală, unde mai devreme sau mai târziu va bate alți copii.
Pentru că nu poate fi dat afară ca orice alt angajat. Bine, ar putea fi, dar asta înseamnă schimbarea legii, schimbare pe care nu și-o asumă nimeni. Pentru că în secunda doi apar la televizor guralivii ”lideri” ai sindicatelor din învățământ care tună, fulgeră și amenință cu proteste. Aceeași lideri de sindicat pe care îi vedem ulterior în funcții de lingăi prin guvern sau parlament.
Nu cred în argumentul că profesorii nu sunt apreciați la adevărata lor valoare. Pentru că profesori deosebiți, pe care i-am întâlnit făcând voluntariat în proiectele MERITO și ASPIRE for TEACHERS, sunt. De către copii, părinți și câteodată comunitatea din care fac parte, dacă aceasta este suficient de mică. În plus, acești adevărați dascăli își extrag energia de a merge împotriva curentului și de a forma caractere, din dragostea de copii și profesie, pe care o fac cu modestie, pasiune și profesionalism.
Nu cred nici în argumentul că profesorii au salarii de mizerie. Și asta nu pentru că din meditații se fac bani nefiscalizați. Nici pentru că programul zilnic nu are mai mult de 5 ore. Ci pentru că mi se pare că este o alegere. Nu faci suficienți bani din profesorat? Nu-ți convine situația? Te lași, înveți și faci altceva. Traduceri, vânzări, servicii, orice! Dar nu tratezi cu lehamite o profesie care formează viitorul unei nații pentru că, vezi Doamne, ai un salariu mizer.
Scriu aceste rânduri dintr-un hotel din Cannes, unde am venit să o las pe Anca la Școala Superioară de Dans Rosella Hightower. Are 13 ani și încă mă întreb dacă nu este prea devreme să plece de lângă noi.
Vremelnicul și agramatul ministru al dezvățământului, zis Genunche, ne-a transmis că statul și noi, părinții, trebuie să plătim pentru gratuitatea de care beneficiază copii noștri la școală.
Și a mai adăugat la pagina 50 din cretinismul ăla numit manual de sport după care vor învăța copiii că: ”Prin târâre te poți deplasa la orizontală, mărind suprafața de sprijin a corpului. Aceasta a fost unul dintre primele tale procedee de deplasare pe când erai nou-născut și pe care îl vei perfecționa ca și tehnică, de-a lungul timpului, în funcție de cerințele impuse de viața de zi cu zi”. WTF?!
În familia noastră am ales să ne învățăm copiii să meargă drept, cu capul sus și pieptul înainte. De asemenea dacă tot este să plătim, am ales să plătim, pentru moment în cazul Ancăi, alături de statul francez. Pentru că acum 8 ani, în Franța l-am scăpat pe Radu din capcana sistemului medical românesc, iar acum tot în Franța am scăpat-o pe Anca din capcana sistemului de educație.
