În decembrie, să fim asemenea regelui Ianus

Ianus a fost regele din mitologia romană care era înfățișat cu două fețe: una întoarsă către trecut și cealaltă către viitor. El era zeul ritualurilor de trecere, de tranziție, al sărbătorilor.

Decembrie este luna în care ne uităm către ce a fost și ne facem planuri pentru anul ce vine. Suntem noi înșine asemenea lui Ianus: facem bilanțul și îl analizăm, asemenea colegilor noștri din departamentul financiar; ne facem planuri, ne imaginăm ce ne-ar plăcea, ne dăm voie, poate mai mult decât în alte perioade din an, în cazul unora dintre noi, să îndrăznim să visăm mai mult, să ne închipuim cum ar fi dacă…, la fel cum facem în ședințele de strategie din companii.

Un risc pe care poate că îl avem însă este să facem scenarii pentru viitor bazându-ne prea mult pe ceea ce a fost în trecut. E ca și cum am conduce mașina uitându-ne prea mult în oglinda retrovizoare, în loc să fim atenți la ce e în fața și în jurul nostru, în fiecare moment. Sigur, felul în care ne-am purtat în trecut poate da indicii despre viitor. Însă poate să ne și limiteze. Cred că orice poate fi negociat, regândit, schimbat, în afară de principii. Acestea însă sunt linii mari: ne purtăm cu respect, suntem politicoși, modești, iertăm, învățam din greșeli, de exemplu.

Principiile sunt un fel de coloană vertebrală în jurul căreia ne construim pe noi, ce ne dorim, micro și, de ce nu, macro universul nostru. Ele sunt prezente când ne uităm către trecut, sunt tot acolo când ne oprim ca să ne proiectăm un viitor dorit.

Precum Ianus, e bine să ne uităm și către viitor. Poate că pandemia ne-a împins către a ne uita în oglindă, către analiză, căutarea unui sens mai presus decât cel dat de un job care plătește facturile. Anul acesta am observat că mulți oameni, trecuți de o anumită vârstă, au început o analiză personală, o explorare a cine/ ce sunt, cine / ce ar putea deveni. Și e firesc să se întâmple această explorare pentru că noi evoluăm cu timpul în funcție de context, de situațiile în care ne aflăm, de oamenii de care ne înconjurăm. Motivațiile unei ‘cariere extrinseci’ (salariu, promovare, siguranță) nu mai sunt suficiente de la un moment dat încolo. Cariera intrinsecă presupune sentimentul de contribuție, de sens, valoare adăugată, control asupra propriului timp, aș spune chiar să îți scrii propriul job description sau să îl accepți ca fiind unul fluid, în schimbare continuă. Aceasta presupune însă o toleranță mare la a trăi în disconfort, incertitudine. Pe de altă parte, nu prea știu ce e cert în zilele noastre, dincolo de ceea ce știm, putem noi înșine să facem.

Decembrie este un pretext. Desigur, putem face un exercițiu de analiză oricând. Însă nu știu cât de mult ne amintim, prinși în dansul nostru cu activitățile cotidiene, că ne ajută pe noi să ne oprim, din când în când și să vedem:

Noi despre ce suntem?

Când stăm noi singuri, ce ne place să facem, dincolo de activitățile de la baza piramidei lui Maslow?

Ce vrem pentru noi pe termen mediu și lung?

Cine sunt oamenii din jur, cât de mult ne susțin în a deveni noi mai buni?

Cine ne-a fost alături când ne era greu?

Ce ne bucură, ne dă energie?

Ce ne ia energia?

Cât de mult sau puțin suntem în pas cu vremurile în care trăim?

Care sunt posibilitățile de desfășurare ale eului nostru? Înspre ce domenii?

Ce ne-a ținut pe loc în trecut / până acum?

Ce ne-ar da sentimentul de împlinire, contribuție?

Dacă cineva ar scrie un articol despre noi, ce am vrea să pună acolo? Dacă cineva ne-ar prezenta pe o scenă, ce ne-ar plăcea să spună?

Așadar, propun să ne uitam ca de la balcon la filmul vieții noastre, să analizăm ce a fost și să regândim, cu îndrăzneală, posibilele scenarii pentru episoadele următoare.

Sursa foto: Wikipedia/De la Fubar Obfusco