Foarte scurt tratat practic de supravieţuire
Într-un răspuns din 2011-2012, care nu a rămas publicat decât fragmentar mai înainte de a fi lăsat uitării, îl provocam, două decenii de la publicare, pe Francis Fukuyama şi celebra lui The End of History and the Last Man din 1992, scriind despre nevoia de a supravieţui unui iminent sfârşit al lumii. Şi nu, nu era vorba de o apocalipsă, ci de lumea aşa cum o ştim, aşa cum o înţelegem fiecare dintre noi.
„Lumea”, sau dacă vreţi Weltanschauung-ul individual al fiecăruia dintre noi, poate ajunge la un sfârşit fie la nivel personal, fie la nivel de grup sau social, în funcţie de evenimentul, interior sau exterior, care declanşează procesul acelui final. Şi dacă la nivel personal ne adaptăm (ceva) mai uşor şi suntem nevoiţi să trecem prin crize şi să ne revenim de câteva ori de-a lungul vieţii cu mai mari sau mai mici consecinţe asupra propriei fiinţe, când vine vorba de evenimente care duc la un „sfârşit de lume” pentru un întreg grup, adaptarea—şi în unele cazuri chiar supravieţuirea indivizilor sau întregului grup afectat—nu mai este înţeleasă apriori.
Mă refer aici la evenimente majore, catastrofe naturale sau provocate de om care transformă segmente întregi ale omenirii. Iată câteva exemple de astfel de evenimente de-a lungul istoriei aşa cum o ştim: revoluţia agricolă, mica glaciaţiune, cutremure, inundaţii, secete, foamete, revoluţii politice şi sociale, revoluţia industrială, războaie, dictatură şi regimuri politice abuzive, genocid, abuz psihologic în masă, revoluţia tehnologică şi răspândirea social media.
Bazându-mă pe experienţa mea din copilăria din România anilor ’80, mi-am imaginat cu naivitate o vreme că formula pe care au adoptat-o părinţii mei atunci şi care ne-a ţinut pe mine şi pe sora mea protejaţi de vicisitudinile acelui regim politic şi social abuziv, anume strângerea rândurilor în jurul propriei familiei nucleare şi crearea unui microcosmos în care să ne putem simţi în siguranţă, ar fi de ajuns şi în faţa noilor ameninţări pe care le anticipam în 2012 pe baza evenimentelor recente care aminteau în mod straniu de unele similare de acum 100 de ani. Şi chiar dacă o pandemie precum cea din 1918-1920 nu era pe lista mea de posibile probleme care ar putea „sfârşi” lumea, pericolul dictaturii şi al unei noi exarcebări a naţionalismului, rasismului şi intoleranţei religioase erau parte din acea ameninţare.
Celebrată de unii drept triumful suprem al acelei viziuni a viitorului din cartea lui Fukuyama, primăvara arabă din 2011 şi rolul jucat de social media în victoria—rămasă relativă, ce e drept—mişcărilor democratice din ţările arabe, a devenit din nefericire un model pentru modul în care masele pot fi manipulate prin intermediul acestor noi instrumente de comunicare în care nu exista vreo instanţă supremă de control a informaţiei.
Din păcate, primăvara arabă, urmată cum a fost de vara turcă şi de Euromaidanul ucrainean din 2013, în care social media a jucat un rol extrem de important în animarea şi organizarea mişcărilor de masă, nu a fost mesagerul unei perioade continue de progres (sunt desigur şi excepţii de la această regulă, printre care protestele anti-corupţie din România din 2018, şi extraordinarele mişcări populare din 2020: împotriva guvernului de la Beijing în Hong Kong, mişcarea Black Lives Matter şi protestele anti-rasism din Statele Unite, anti-monarhie în Tailanda şi anti-dictatura lui Lukashenka în Bielorusia).
A doua decadă a secolului 21 s-a înscris însă pe o traiectorie din care lumea aşa cum o ştim nu are cum să revină la ceea ce a fost în anii ’90. De la ISIS la fanatismul radical creştin din Europa şi Statele Unite, de la exarcebarea rasismului împotriva afroamericanilor—un rasism care a fost întotdeauna prezent, explodând periodic la suprafaţă în linşări şi crime urmate de mişcări violente de stradă şi revizionism—şi ascuţirea sentimentului naţionalist în Europa, de la anti-semiţii francezi şi germani la atentatele în grup de pe peste tot în lume, de la KKK la neonazişti, de la conservatorismul mânat de frică din Europa de Est şi America Latină până la vestele galbene din Franţa, de la mişcările anti-mască şi anti-vaccin la elucubraţiile QAnon, de la Brexit la preşedinţia lui Donald Trump, de la Beijing şi Moscova la Budapesta, Varşovia şi Ankara până la Londra, Washington, DC şi Brasilia, valorile liberale şi umaniste, ideea de egalitate socială, de respect reciproc, de incluziune a tuturor fiinţelor umane e într-o prelungă agonie, acolo unde nu s-a stins încă aproape complet.
Majoritatea acestor grupuri operează acum după premiza: „După noi, potopul”, transformându-se în secte apocaliptice. Membrii lor preferă să vadă statul de drept, democraţia, capitalismul, societatea în sine destrămate mai degrabă decât să continue să trăiască alături de semenii lor, membri ai aceleiași specii umane, dar care nu le împărtăşesc ideile politice, sociale şi economice, a căror limbă nu o înţeleg, care nu fac sex la fel ca ei şi cu al cărui Dumnezeu nu sunt de acord.
Ultimele câteva decenii de relativ progres social şi uman au ajuns acum la un final dezastruos din motive pe care analiştii din varii direcţii de gândire se grăbesc să ni le prezinte drept adevăruri ultime şi absolute. Indiferent de motive însă, în loc de o continuă evoluţie, suntem acum ca societate umană la un moment istoric în care refuzăm să mai acţionăm şi ne mulţumim să reacţionăm, furioşi unii pe alţii, plini de frică şi mânaţi de ură.
Alegerile din Statele Unite de luna trecută au demonstrat că acest sentiment de ură faţă de semeni şi compatrioţi care nu ne împărtăşesc ideile şi modul de viaţă nu vor dispărea cu uşurinţă. Aproape 74 de milioane de americani au votat pentru un preşedinte care nu este conservator, ci populist şi demagog. Pentru care propriul interes primează, dar care a reuşit să sădească atâta frică de viitor şi atâta animozitate faţă de oponenţii politici încât membrii unor grupuri paramilitare (miliţii) au făcut planuri să răpească politicieni aleşi în mod democratic în funcţii pe care mai apoi aveau de gând să îi ţină ostatici şi să îi execute public, după modelul promovat de militanţii extremişti musulmani din ISIS, pentru a-şi intimida adversarii. Asta în timp ce personalităţi publice din sfera conservatismului american trecute cu arme şi bagaje în tabăra camarilei lui Trump şi răsplătite copios pentru loialitate, îndeamnă la decapitarea oamenilor de ştiinţă care nu sunt de acord cu preşedintele demagog. Deşi s-a înconjurat de baricade în Casa Albă de teama mişcărilor sociale de stradă din vara trecută şi, deşi inaptitudinea lui ca lider a dus la peste un sfert de milion de morţi de COVID 19 şi cea ca om de afaceri la prăbuşirea economiei americane, cei 74 de milioane de susţinători îl cred în continuare un vajnic apărător al valorilor democratice, un Superman, un al doilea Isus reîncarnat şi un bastion al libertăţii.
Aşadar, a ne întoarce la lumea anilor ’90 nu mai este posibil. Cum ne vom vindeca însă de extremism, iredentism, naţionalism sau rasism? Ne mai putem ascunde ca pe vremea copilăriei mele în sânul familiei care, deşi ducea o viaţă chinuită în apartamente de bloc fără căldură şi curent electric, încerca totuşi să creeze un cămin liniştit pentru noi, copiii? Cel mai probabil nu. Ura din afară ne va urmări în case, ne va invada şi ne va tulbura căminele. Social media este acum parte integrantă din cine suntem şi nu ne va fi uşor să ne eliberăm de ea.
Singura soluţie pe care o cred posibilă este redirecţionarea atenţiei la nivel global către educaţie. De la grădiniţă până la terminarea facultăţii, vom avea de nevoie de programe unitare, naţionale şi internaţioanle care să ne ajute să învăţăm să chestionăm tot ceea ce ni se serveşte astăzi drept adevăr şi realitate. Vom avea nevoie să reînvăţăm, de la vlădică până la opincă, ce înseamnă să fii om şi să redefinim odată pentru totdeauna conceptul de om, de fiinţă umană. Pentru că, a fi om nu are nimic de-a face cu a fi român, rus sau columbian, cum nu are de-a face cu ce crezi că ţi se întâmplă după ce mori sau pe cine îţi aduci în pat noaptea.
Va trebui să reînvăţăm cum să convieţuim, mai ales că nu se ştie ce ne aduce viitorul ca specie având în vedere stadiul avansat al încălzirii globale. Va trebui să ne luptăm să sprijinim programe internaţionale de educaţie şi să îi împingem pe toţi elevii şi studenţii să participe la ele, fără să le fie teamă că nu îşi vor putea plăti chetuielile aferente. Va trebui să aducem la aceeaşi masă de discuţii şefi şi strategi ai educaţiei din întreaga lume şi să îi punem la lucru pentru a imagina o educaţie critică şi globală pentru întreaga specie umană. Şi lista reformelor necesare din educaţie poate continua. Nu suntem nici pe departe acolo unde ar trebui să fim când vine vorba de educaţie.
Sunt, din păcate, foarte conştient de acest lucru, aşa cum, ca educator şi strateg în educaţie, consider că este necesar să îmi asum responsabilitatea pentru starea actuală a lumii. În educaţie, ca şi în alte domenii, suntem mânaţi de limitări şi interese meschine, de interese tribale. Ideea unei umanităţi unită prin educaţie nu este una nouă. Dar, cu cât ne îndepărtăm mai mult de ea, cu cât ne scufundăm mai adânc în propriile grupuri şi ne înconjurăm de un echo chamber, cu atât mai greu ne va fi să ne regăsim când vom avea nevoie unii de alţii. Iar de acolo până la dispariţia noastră ca specie nu va mai fi decât un pas. Unul foarte mic…
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 269
Pentru abonare, click aici
