Devino propriul maestru, construiește-te asemenea unei opere de artă!
Provocarea 4.0. Educația fast forward, este tema acestei ediții a Revistei CARIERE. Iar din ea se desprind câteva întrebări: Va putea fi criza imboldul de care România avea nevoie pentru a răspunde acestei provocări?; Suntem noi, românii, suficient de curajoși, inteligenți și determinați încât să ieșim din lâncezeala în care ne complacem de atâția ani și să ne înfruntăm cu adevărat viitorul?; Este mediul de business suficient de pregătit încât să facă față provocării?; Dispunem de resursa umană și financiară necesare accelerării acestui proces?
Răspunsul meu la aceste întrebări este unul care nu va fi pe placul multora: Nu, nu suntem pregătiți, noi, românii. Nu suntem, ca popor, suficient de curajoși, educați și hotărâți, încât să ne înfruntăm viitorul. Mediul de business, în general, nu este pregătit, nu are resursele necesare accelerării procesului.
De ce spun acestea?
Vă invit să ne amintim care era atmosfera în multe organizații până în pandemie: letargie, nemulțumire, neasumare, dispreț față de tot, negativism, răzbunări. Firma era scena pe care ne mișcam mulți dintre noi, dar ne uram propria scenă, ne uram pe noi că suntem acolo și nu făceam mare lucru ca să schimbăm. Pentru că acest rău venea și cu câștiguri: confort financiar și poziție socială, de multe ori.
Atitudinea mioritică, în care știm că nu ne e bine, știm că o să ne ofilim dacă nu ne schimbăm, este parte din noi.
Vorbe precum: ”lasă, că merge și așa”, ”nu lăsa pe mâine ce poți face azi, lasă pe poimâine, că poate nu mai e nevoie”, ”fă-te că faci”, ”pauzele lungi și dese, cheia marilor succese”, ”să moară capra vecinului” sunt exemple de atitudine je m’en fiche-istă, de neimplicare, de chibiți, de spectatori care huiduie când nu le convine și se cred parte din succes când situația e una pozitivă. Am văzut recent la tv cum o echipă de fotbal foarte admirată a pierdut un meci și cum ”fanii” îi ”răsplăteau” pe jucători cu huiduieli și injurii.
Nu, nu vom ieși din această situație atâta vreme cât nu punem la loc de cinste profesorii, nu considerăm această meserie ca una nobilă, așa cum îmi amintesc că îmi spunea tatăl meu. Pentru el era mare lucru să devii profesor, doctor, inginer, economist. Acum valorile sunt la terasele dintr-o anume parte a orașului, în mașini foarte luxoase, cu îmbunătățiri multe aduse propriei persoane, și cu lanțul gros de aur la gât. Dacă ai citit mult, dar nu te plimbi în nu știu ce mașini, nu îți faci vara pe iaht, weekendurile prin destinații luxoase, ești considerat un pârlit care trăiește de pe o zi pe alta.
Nu vom ieși din această situație până nu dăm învățământului locul cuvenit, până când diplomele nu vor fi luate pe merit, nu pe bani, doctoratele nu vor fi încheiate pe baza cercetărilor proprii, și nu pe baza compilațiilor și a lucrărilor făcute de alții.
Când promovăm falsele valori, vom avea o societate pe măsură.
Era un cântec, imediat după Revoluție: ”Țara te vrea prost”. Cam așa a fost în acești 30 de ani. Țara nu a făcut prea multe pentru educație, pentru că țara era prea preocupată să își astupe propriile răni, nu a avut pe cineva cu o gândire mai strategică, nu a avut resurse, sau, uneori, le-a folosit aiurea.
Și totuși: a da vina doar pe țară ar fi o greșeală mare. Din această țară au ieșit niște oameni care au învățat mult, au făcut școli foarte bune, au ajuns să lucreze la firme mari, să conducă firme mari, sau au construit propriile firme, unele chiar unicorni. Deci poți să te educi, poți să treci peste cultura națională, defetism, tendința cercului social de a te trage în jos, de a te ține la genunchiul broaștei. Poți, dacă vrei! Poți, dacă tu și părinții tăi aveți respect pentru educație, dacă vreți mai mult de la viață.
Poți, dacă refuzi să stai cu mâinile în sân, să aștepți să ”ți se dea” și îți asumi propriul destin!
Se duc bani mulți în fotbal, nu doar în această țară. Cum ar fi să auzim că o firmă mare ce activează aici a adoptat școlile dintr-un județ, că în loc să își pună logo pe stadion, îl pune pe afișe care spun despre cum susțin ei educația? Nu se poate, pentru că banii pe termen scurt nu vin de acolo. Nu face nimeni pariuri pe liceul X sau Y, ci pe un fotbalist sau altul, pe o echipă sau alta.
Să ne închipuim peisajul unei țări ca pe un câmp pe care cresc diverse plante: unele reprezintă educația, altele medicina, altele cercetarea, cultura, finanțele, sportul, domeniul IT&C și așa mai departe. Pe unele din aceste plante le udăm, pe altele nu, le lăsăm la voia ploii, ne rugăm să cadă câțiva stropi, din când în când. Evident că unele vor înflori, altele se vor usca, apoi vine puțină ploaie și le mai dă puțină speranță de viață. Vom avea un sistem educațional pe măsura investiției pe care o facem în el, la orice nivel: macroeconomic, în micro, la nivel de companii, și la nivel de individ.
Dacă vorbim despre ce fac companiile în această perioadă, lucrurile sunt ceva mai variate: unele au înghețat bugetele de dezvoltare a oamenilor, altele le-au redimensionat, altele au regândit prioritățile, în ideea în care dezvoltarea individului ar putea pune o presiune pe el și nu vor asta (cred că poate fi real acolo unde vorbim de oameni cu copii mici). Sper să înțelegem toți că acum, când cerem oamenilor să se adapteze, să schimbe modul cum făceau lucrurile, să își mențină un echilibru, e cu atât mai important să îi susținem, pe fiecare cum are nevoie și cum are firma nevoie pe termen scurt și mediu. Nu vorbesc de termen lung acum, pentru că vremurile extraordinare pe care le trăim cer măsuri adaptate și dincolo de obișnuit.
Dincolo de ce face o companie însă, este esențial să ne asumăm fiecare propria dezvoltare. A ne plânge că nu a făcut nimic managerul, HR-ul, compania, este demodat. E momentul să ne asumăm propria persoană. Ce facem fiecare cu noi înșine, cum ne construim pe noi, cum ne ”mobilăm” mintea și sufletul cu cele mai alese texte, idei, picturi, partituri, va defini cine vom fi. Nu știm ce ne rezervă viitorul.
Mulți dintre noi am crescut cu telefonul cu disc; am învățat să folosim telefoanele cu touch screen, să comunicăm cu Alexa și Siri; am studiat în biblioteca națională și cea universitară, iar acum avem biblioteci întregi și nu numai, parcă o parte din lume, în palmă, în telefon.
E nevoie să ne creăm ceea ce se numește un ”portable self”: să ne creăm pe noi ca și cum am fi un om al renașterii viitorului: un om care să știe din mai multe, să știe unde să caute, să aibă deschiderea și flexibilitatea mentală de a integra noi modalități de a vedea lumea, să îi înțeleagă pe ceilalți și, mai presus de toate, să se înțeleagă pe el, să își asume propria persoană, să devină propriul maestru, să se construiască asemenea unei opere de artă.
Desigur, acest lucru va presupune să aibă în jur oameni de la care să învețe, mentori, profesori, prieteni. Fiecare suntem suma interacțiunilor noastre. Dacă probabilitatea ca interacțiunile să fie de calitate este mai mare, înseamnă că am făcut ce trebuia cu educația, atât cea de acasă, cât și cea de la școală.
Sursa foto: PIXABAY
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 267
Pentru abonare, click aici
