“Esti concediată!” 10 femei care şi-au revenit spectaculos în carieră şi ce poţi să înveţi din poveştile lor

Astăzi vorbim despre cinci dintre ele.

Walt Disney a fost concediat de un ziar pentru că nu avea ,,imaginaţie şi nicio idee originală”. Băieţilor de la Beatles le-a fost spus de reprezentanţii unei case de discuri că muzica lor sună din cale-afară de prost şi că riff-urile de chitară din piesele lor le vor speria toţi fanii. Michael Jordan a fost dat afară din echipa de baschet a liceului în care învăţa pentru că profesorul lui a considerat că nu are destul talent. Un profesor al lui Thomas Edison le-a spus părinţilor lui că Tommy al lor e ,,prea prost ca să înveţe vreodată ceva”. Logodnica lui Abraham Lincoln a murit chiar înainte de nuntă, apoi Lincoln a intrat în faliment de două ori, a avut o cădere nervoasă destul de severă şi a fost învins în nu mai puţin de opt competiţii electorale. „Lolita” lui Vladimir Nabokov a fost respinsă de 17 ori de diverse edituri. „The Lost Get-Back Boogie”, cartea lui James Lee Burke (nominalizat la Pulitzer), a fost respinsă de 111 ori. În 1985, Steve Jobs a fost concediat de propria companie, Apple. Volumele „Harry Potter” au fost respinse de 13 publisheri şi toţi i-au spus lui J.K. Rowling acelaşi lucru: că nu o să vândă nici măcar un exemplar. Şi lista poate continua.

Ce au în comun oamenii de mai sus? Sunt încăpăţânaţi. Nu renunţă. Nu se dau bătuţi. Încearcă. Cad. Se ridică. Mai încearcă o dată. Eşuează iar. Însă de data asta eşuează puţin mai bine decât prima dată. Şi apoi eşuează din ce în ce mai bine. Până când reuşesc să ajungă acolo. Şi, dacă tot am amintit de J.K. Rowling, să vedem ce alte femei mai putem adăuga pe lista celor au văzut eşecul ca pe-o şansă de a deveni şi mai buni.

JILL ABRAMSON

Numele lui Jill Abramson s-ar putea să îţi sune cunoscut doar dacă citeşti constant presa de peste Ocean. Abramson nu e doar un jurnalist foarte bun, ci şi prima femeie care a devenit redactor-şef la The New York Times. Potrivit publicaţiei The New Yorker, Abramson a descoperit, la un moment dat, că salariul ei era foarte mic, comparativ cu salariul lui Bill Keller, cel care ocupase până atunci funcţia de redactor-şef. Sexism? Discriminare? Nu ştim. Şi, oricum, o asemenea dezbatere nu e scopul acestui material. Varianta oficială a reprezentaţilor Times a fost simplă şi la obiect: din punctul lor de vedere, lui Abramson, venită la Times de la The Wall Street Journal, nu i s-a putut oferi un salariu comparabil cu al lui Keller pentru că el lucrase la Times aproape toată viaţa. Amândoi făceau aceeaşi muncă şi aveau aceleaşi competenţe, însă Times a considerat că Abramson nu merită acelaşi salariu. Înainte să continuăm povestea lui Jill, să vedem şi câteva statistici oficiale. Conform unui studiu recent, efectuat atât în Statele Unite, cât şi în Marea Britanie, numărul femeilor concediate e de două ori mai mare decât numărul bărbaţilor. Şi acum să ne întoarcem la cazul lui Jill Abramson. Avem, deci, o femeie competentă, care află că e plătită mai prost decât bărbaţii care ocupaseră înainte funcţia ei. Ea supune problema atenţiei board-ului şi e concediată. Ce a făcut Abramson imediat după ce a fost concediată? A căzut în cea mai neagră depresie? Nu a mai ştiut ce să facă cu viaţa ei şi a început să îşi plângă de milă? Nici pe departe. Jill s-a adunat, a închis capitolul ,,Times” şi a mers mai departe. Asta nu i-a prins bine, ci foarte bine. În urmă cu doi ani, un comunicat oficial anunţa că Abramson fost cooptată de Harvard pentru a le preda studenţilor cursuri de nonficţiune şi jurnalism narativ. „Să fiu concediată şi să plec de acolo (n.r. The New York Times) a fost onoarea vieţii mele. Ce urmează pentru mine? Nu ştiu. Ştiu tot atât cât ştiţi şi voi. Sunt puţin speriată, dar şi foarte, foarte entuziasmată, pentru că urmează să fac ceva ce am vrut mereu să fac, dar nu am putut niciodată, din cauza programului meu încărcat: să pot să predau ştafeta, să pot să transmit mai departe pasiunea mea pentru poveştile bine spuse, să pot să îi fac şi pe alţii să iubească jurnalismul la fel de mult ca mine.”, le-a spus ea studenţilor de la Harvard la festivitatea de deschidere a noului an universitar.

Lecţia nr. 1: uneori, să fii dat afară de undeva înseamnă – de fapt – posibilitatea de a te putea întoarce la ceea ce iubeşti cu adevărat.

ANNA WINTOUR

Pe Anna Wintour sunt mari şanse să o ştii dacă ai pus mâna cel puţin o dată pe ediţia americană a revistei Vogue. Wintour e, de foarte mulţi ani, redactor-şef al celebrei reviste, dar şi director artistic pentru Condé Nast. Însă lucrurile nu au fost mereu roz pentru Anna. În 2010, în cadrul unei conferinţe de presă, Wintour le spunea jurnaliştilor din sală: ,,Multă lume nu ştie asta: înainte de Vogue am lucrat pentru Harper’s Bazaar… şi m-au concediat. Vă recomand tuturor să ajungeţi în postura de a fi concediaţi, pentru că e o experienţă din care puteţi învăţa o mulţime de lucruri”. În mare, povestea Annei Wintour sună astfel: în anii ’70, ea a lucrat ca junior fashion editor la Harper’s Bazaar. A fost concediată după doar nouă luni, pentru că Tony Mazalla (şeful ei) a considerat că şedinţele foto pe care le făcea erau prea ,,edgy” (n.r.: îndrăzneţe). În alt interviu, acordat revistei United Hemispheres, Anna a reluat ideea şi a nuanţat-o: ,,Mi-au spus că nu o să înţeleg niciodată piaţa americană. La un moment dat, am făcut o şedinţă foto la Paris. Era vorba de o colecţie haute-couture, iar eu am vrut să pun dreadlocks în părul fotomodelului. A fost mai mult decât au putut ei înţelege sau accepta. Acela a fost sfârşitul meu la Harper’s Bazaar.” După ce a fost concediată, Anna s-a repliat rapid. A devenit fashion editor al revistei Viva şi, la scurt timp, a preluat funcţia pe care o are şi astăzi: redactor-şef al celei mai influente reviste de modă din lume, Vogue.

Lecţia nr. 2: uneori eşti concediat dintr-un loc care ţi se pare mare doar ca să ajungi într-un loc şi mai MARE.

OPRAH WINFREY…

Continuarea materialului o găsiți pe www.hrmanageronline.ro.