Ai dreptul să fii asertiv

A îl abordează pe P.

A: „Ai puţin timp?”

P: „Sigur, spune.”

A: „Te rog să te ocupi tu de baza de date cu clienţii repeat business pe ultimii trei ani. Ştiu că era la mine, dar m-am luat cu altele, n-am mai avut timp… Te rog mult.”

P: „Dar ai promis!”

A: „Da, ştiu. Ce, tu n-ai promis niciodată nimic şi apoi nu te-ai ţinut de cuvânt?”

P: „Da, dar…”

A: (întrerupându-l) „Hai zău, când te-am rugat eu ultima dată ceva?”

P: (bătând în retragere) „Dar o să-mi ia cel puţin două zile, ce fac cu restul?”

A: „Ei, lasă că te descurci tu! Te mai ajut şi eu…”

P: „Bine, o fac eu. Dar să nu se mai repete!”

A: „Îţi promit!”

P se apucă de baza de date, constată că termenul este complet nerealist, vorbește cu managerul și i se plânge de situaţia în care a ajuns și de faptul că el este singurul care își respectă promisiunile și sfârșește prin a face toată treaba. A află de întrevederea lui P cu managerul și își pierde cumpătul. Îl provoacă pe P la o discuţie, care se termină cu cuvinte grele și acuze de ambele părţi. Proiectul este în impas. Sună cunoscut? Ce ar fi putut face diferit cei doi protagoniști pentru a nu ajunge într-o astfel de situaţie? Și, dacă totuși ajung acolo, ce ar putea face managerul lor pentru a gestiona situaţia? Răspunsuri posibile la cea de-a doua întrebare sunt multe și încep cu managementul timpului și al proiectelor. Dar evitarea confruntărilor este imposibilă și, mai mult decât atât, indezirabilă. Partea bună este că într-o eventuală confruntare, dar și ca atitudine generală, ne poate fi de folos adoptarea unui comportament asertiv.

Dacă suntem de acord că a fi asertiv înseamnă a te respecta pe tine și pe ceilalţi, a fi responsabil de propriile acţiuni și a-ţi afirma nevoile, opiniile și sentimentele fără a le jigni, minimaliza sau manipula pe ale celorlalţi, cred că beneficiile unui astfel de comportament sunt evidente. Interesant însă este că a fi asertiv vine cu niște drepturi, la fel cum a fi om presupune niște drepturi fundamentale. Drepturile asertive sunt 10 la număr , dar în acest articol mă voi opri asupra câtorva dintre ele, ca apoi să vedem concret ce ar putea face A, P și managerul lor pentru a obţine rezultate diferite.

Dreptul asertiv numărul 1: am dreptul să fiu singurul judecător al propriilor comportamente, gânduri și emoţii și să fiu responsabil pentru iniţierea și consecinţele lor. Comportamentul celorlalţi mă poate influenţa, dar în ultimă instanţă eu decid cum reacţionez la fiecare situaţie și cum o tratez. Eu sunt singurul care are cu adevărat puterea de a-și schimba gândurile, sentimentele și comportamentul. Ce înseamnă asta concret? Să luăm situaţia pe care mi-a povestit-o un manager. El a participat la o ședinţă de strategie unde i s-a comunicat o decizie de la sediul central, care trebuia implementată. Managerul nu era de acord cu această decizie, i se părea nedreaptă și cu urmări nefaste. „Ce opţiuni aveam? mi-a mărturisit el. Puteam să lupt pentru schimbarea ei, să îmi păstrez impresiile pentru mine și să o implementez pur și simplu sau puteam să încerc să o implementez adaptat, eventual să o sabotez.” A ales să o conteste deschis. Colegii lui au încercat să îl influenţeze și să îl convingă prin diverse tehnici (inclusiv manipulatoare) că se înșală/exagerează/nu este treaba lui/nu este momentul. „M-am lăsat convins până la urmă că nu era momentul și nici nu aveam prea mari șanse de reușită. Mai târziu însă, uitându-mă în oglindă, nu m-am simţit bine. Aveam impresia despre mine că i-am lăsat pe alţii să decidă pentru mine în ce să cred și pentru ce să lupt.”

Dreptul asertiv numărul 2: am dreptul să nu ofer explicaţii sau justificări ale comportamentului meu. Ceilalţi își pot exprima dezaprobarea sau dezacordul, eu am opţiunea să nu ţin cont de părerea lor sau să caut un compromis rezonabil. Ceilalţi pot încerca să îmi manipuleze acţiunile și sentimentele cerând justificări pentru ele sau încercând să mă convingă că nu am dreptate, dar eu rămân singurul judecător al comportamentului meu. Un alt exemplu: un șef de echipă împarte rolurile într-un proiect. Unul dintre membrii proiectului își dorește alt rol și contestă decizia managerului. Un manager non-asertiv poate să îi furnizeze angajatului un întreg eșafodaj de argumente logice, care de fapt nu au nimic de-a face cu decizia lui iniţială (experienţa și intuiţia i-au spus că această persoană nu este potrivită pentru rolul pe care și-l dorește). Tot non-asertiv ar fi și să îi promită rolul dorit într-un proiect viitor, dintr-un sentiment de culpabilitate indus de acuzele subordonatului? Un răspuns asertiv ar putea fi în această situaţie: „Nu îţi datorez o explicaţie a deciziei mele, dar sunt dispus să îţi împărtășesc motivele care m-au condus la ea; este opţiunea ta dacă le consideri întemeiate sau nu.”

Dreptul asertiv numărul 3: am dreptul să mă răzgândesc fără să mă simt vinovat. Ceilalţi pot încerca să mă manipuleze, cerându-mi o justificare sau acuzându-mă de iresponsabilitate. Este opţiunea mea dacă ofer o explicaţie și îmi asum consecinţele posibile ale acţiunii mele. Un manager promite echipei un team building, apoi se răzgândește. Una dintre variantele non-asertive ar fi să dea vina pe factori externi: lipsa timpului, constrângerile bugetare etc. Ar mai putea adopta o atitudine dictatorială de tipul „așa am decis și aici încheiem discuţia”. Un manager asertiv recunoaște că este decizia lui, hotărăște dacă își împărtășește motivele cu echipa și își asumă eventuala nemulţumire creată, inclusiv potenţiala acuză că „nu se ţine de cuvânt”. De asemenea, decide dacă oferă un compromis rezonabil – o altă acţiune în locul team building-ului, dar nu se simte obligat să o facă.

Dreptul asertiv numărul 4: am dreptul să decid dacă sunt responsabil de rezolvarea problemelor altor persoane. Am dreptul să decid dacă și cât mă implic. Poate că acţiunile mele au cauzat indirect probleme celorlalţi, însă este responsabilitatea lor să și le gestioneze, așa cum și eu sunt responsabil de gestionarea propriilor probleme. Dacă nu îmi recunosc acest drept asertiv, ceilalţi pot să îmi manipuleze gândurile și sentimentele, învinovăţindu-mă pentru problemele lor. În discuţia cu managerul lui, P se plânge că este victima circumstanţelor și îl acuză că nu i-a luat partea. Managerul asertiv decide dacă se implică sau nu în rezolvarea problemei, dacă îi arată lui P în ce măsură situaţia este consecinţa propriilor alegeri și dacă îl lasă să își gestioneze singur conflictul cu A sau intervine ca mediator.

Dreptul asertiv numărul 5: am dreptul să fac greșeli și să fiu responsabil pentru ele. Sunt om, așadar supus greșelii. Ceilalţi pot încerca să mă manipuleze, să mă convingă că greșelile mele sunt de neiertat și că trebuie să plătesc pentru ele. Dacă las asta să se întâmple, comportamentul meu viitor va fi influenţat de greșelile trecutului și deciziile mele vor fi dictate de opiniile celor din jur. De exemplu, un angajat este tras la răspundere de șeful său pentru o greșeală pe care a făcut-o faţă de un client. Dacă amândoi sunt non-asertivi, este posibil să se angajeze într-un minirăzboi manipulator, în care managerul va sfârși prin a-l învinovăţi și a-i contesta valoarea ca angajat, iar subordonatul va căuta scuze și se va frustra. Un manager asertiv se va concentra pe rezolvarea problemei și prevenirea situaţiilor asemănătoare, iar angajatul asertiv își va recunoaște responsabilitatea fără a face o legătură directă cu valoarea sa ca om sau cu performanţa lui generală.

Așadar, dacă cei trei protagoniști ai povestirii noastre și-ar cunoaște drepturile asertive și ar vrea să acţioneze în consecinţă, ar putea să facă următoarele lucruri: A ar putea să îl roage pe P să îl ajute fără să facă apel la șantaj sentimental sau la promisiuni pe care știe foarte bine că nu o să le respecte. P poate să își facă mai clară poziţia, să își asume refuzul și să nu cedeze la presiune. Înainte de a face apel la manager pentru arbitraj și a-și arunca reciproc acuze, pot căuta împreună un compromis rezonabil. La rândul lui, managerul poate să le reamintească ambilor că sunt responsabili de propriile acţiuni și decizii, precum și de reușita proiectului, din moment ce au fost de acord să participe la el.

Este posibil să fim în orice situaţie asertivi? Teoretic da, practic probabil că nu. Există situaţii când discernământul ne va spune că este mai înţelept să cedăm, deşi avem senzaţia că ne călcăm pe inimă; alteori reacţiile şi sentimentele noastre vor fi mai puternice decât noi şi ne vor împinge spre fapte sau vorbe pe care mai târziu le vom regreta; la fel cum în alte ocazii ne vom lăsa să alunecăm pe panta manipulării din obişnuinţă, slăbiciune sau exasperare. Vestea bună este că, oricare ar fi rezultatul, nu trebuie să ne simţim automat vinovaţi. Cealaltă veste bună este că avem întotdeauna o altă opţiune.

A fi asertiv este o chestiune de exerciţiu, dar şi de atitudine. O persoană asertivă caută respect şi înţelegerea propriilor opinii, sentimente şi acţiuni, dar le şi oferă în egală măsură celorlalţi. Ea interacţionează în mod matur cu cei pe care îi consideră agresivi, defensivi, acuzatori sau manipulatori.

Este dispusă să trateze problemele, diferenţele de opinii sau conflictele cu cărţile pe faţă şi într-o manieră care nu lasă loc de interpretare. O caracterizează propoziţiile afirmative, care încep cu „eu” – nu în sensul egocentric, ci în sensul de asumare şi clarificare a propriilor sentimente, nevoi sau decizii. Îşi asumă riscul de a nu fi înţeleasă sau acceptată ca atare şi acţiunile sale nu sunt dictate de teama de respingere sau dezaprobare. Crede în „merit să îmi apăr drepturile, la fel cum şi cei din jur merită să facă la fel”.

Articol preluat din Revista Cariere de octombrie. Pentru detalii legate de abonare, click aici