Hamsteri pe roata plăcerii. Nevoia de etică
„Participăm, mai mult nevoiți, la o accelerare a schimbării dintr-o lume instituțională inteligibilă, cu o țesătură socială diversă, chiar dacă uneori bulversantă, către o lume mult mai opacă, guvernată privat de marile platforme online, care tind să ducă sub un numitor comun toată existența umană, transcultural și cu o iluzie a anistoricității. Nu e vorba de totalitarism în stilul secolului XX, ci de totalism digitalo-algoritmic, prins într-un prezentism obsedant. Totul se întâmplă aici și acum, fără nicio memorie (în afară de cea a arhivării automate și păstrării în bazele de date)”.
Fragmentul de mai sus e o condensare a unei idei pe larg dezbătută într-un articol publicat, anul trecut, într-o revistă de filozofie, care începe așa: „2020 este anul primei pandemii trăite prin internet”.
Mai mult de jumătate din populația lumii este acum online și, din cauza autoizolării, viața noastră morală și socială se desfășoară aproape exclusiv digital, descria pe foarte scurt situația autorul, context în care, spunea el, două întrebări urgente au nevoie de răspuns: cât de mult ne putem baza pe internet, ca set de tehnologii, și cât de mult ar trebui să avem încredere în platformele și aplicațiile online.
Autorul articolului este Constantin Vică, descris de elita filozofiei autohtone drept una dintre cele mai sclipitoare minți ale tinerei generații. Este lector universitar la Facultatea de Filosofie și cercetător (director adjunct) în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București. În 2011, a obținut titlul de doctor cu o teză despre filosofia și etica internetului și world wide web-ului. A participat la stagii de cercetare la Oxford Uehiro Centre for Practical Ethics – University of Oxford, Hokkaido University – Sapporo, Japonia și Université Paris-Est Créteil. A publicat numeroase articole despre internet și ameliorarea cognitivă, Inteligența Artificială ori etica viitorului și este, de asemenea, coautor al manualului de Etică și integritate academică din România (2018). În prezent, dr. Constantin Vică este coordonatorul unui program de masterat extrem de apreciate de studenți dar și de comunitatea academică, ”Etică aplicată în societate, afaceri și organizații”, și predă în cadrul programului ”Philosophy, Politics and Economics (PPE)”, primul program de acest gen din România și unul dintre puținele din Europa de Est, ambele la Facultatea de Filosofie.
Despre migrarea masivă în online, despre rețele și etica comunicării în mediul virtual, despre drepturile și îndatoririle utilizatorilor de internet, despre nativii digital și școala ”de acasă”, am stat și noi de vorbă cu Constantin Vică, cel de-al treilea invitat al rubricii Cover Story.
Capitalismul supravegherii
Este un nou concept lansat de Shoshana Zuboff, reputat profesor la Harvard, psiholog, filosof și scriitor. Rezultat al unor cercetări, analize și observații întinse pe aproape 12 ani, noul concept, descris în volumul ”Epoca supravegherii capitalismului: lupta pentru un viitor uman la noua frontieră a puterii”, desemnează o nouă formă a acumulării și monetizării surplusului conversațional și comportamental online de către companiile din Big Tech, cu scopul nu doar de a înțelege, ci și de a prezice și schimba comportamentele. ”Viitorul digital a fost deturnat de acest capitalism care deține și operează acum internetul. E mult de muncă, dacă vrem să construim noi punți către un viitor digital pe care toți să îl putem numi ACASĂ”, spunea autoarea într-un discurs de prezentare a cărții.
Pornind de la acest concept, Constantin Vică susține că noile structuri politice ale „capitalismului supravegherii” nivelează și astfel mărginesc rolul socialului, rol de „spațiu” al interacțiunii și co-transformării dintre oameni, un spațiu care trebuie să rămână public, deschis, chiar experimental. ”Social media nu sunt sociale, nici antisociale, sunt transformarea identităților în mărfuri”, este el categoric. Context în care, consideră, nu mai avem nicio putere de a decide ce informații primim: ”Chiar dacă suntem încă în posesia mijloacelor fizice de producție comunicațională (laptopuri, telefoane, tablete etc.), nu mai putem controla fluxul informațional și nici orienta în câmpul cunoașterii. Redevenim, după cum susținea încă de acum vreo zece ani un cercetător al istoriei comunicării, Thomas Pettitt, niște țărani medievali”. Pentru că, duce el mai departe ideea, social media și multe din conținuturile online sporesc apetența noastră pentru credulitate și scad capacitatea de a ne exersa scepticismul, așa cum o fac oamenii de știință, adică după regulile logicii, gândirii critice și ale celei științifice. Devenim suspicioși, nu sceptici, ”iar suspiciunea nu e un mecanism bun pentru selecție informațională și nici pentru a aproxima adevărul, ci o reacție, infuzată emoțional, de neîncredere. Unde ar trebui să avem dubii nu o (mai) facem, unde ar trebui să acordăm încredere nu mai știm cum”.
Balanța virtuală. Drepturi și îndatoriri
Digitalul, însă, ca orice alt domeniu, trebuie să fie guvernat de niște reguli, care să cuprindă drepturi și obligații. Dar, la acest moment, așa cum sunt construite platformele, putem vorbi de un dezechilibru sau un echilibru de drepturi și îndatoriri?
Lumea online e parte a lumii noastre de zi cu zi, nu un teritoriu utopic, de dincolo, sau pur cognitiv (cum era înainte de corporatizarea internetului în stadiul său de putere, apărut odată cu impunerea Google), descrie perspectiva Constantin Vică. Lumea online e guvernată, în principiu, de legile din fiecare stat ale fiecărui utilizator, continuă el, iar lucrul acesta naște multe probleme de jurisdicție. De asemenea, confirmă, există și norme extinse, regionale, chiar internaționale, cum ar fi GDPR. Aceste reguli includ balanța de drepturi și obligații, atât pentru proprietarii de platforme și websiteuri, cât și pentru utilizatori. Problema apare la felul în care sunt negociate aceste norme și cum utilizatorii, chiar dacă au reprezentanți (în parlamente, de exemplu), sunt totuși marginalizați: ”Drepturile noastre online există, dar nu așa cum am fi vrut. Opoziția falsă dintre dezvoltare economică și etică a dus aici: să nu punem frâne inovației de dragul vieții private sau autodeterminării informaționale a oamenilor. Ca și cum inovația este un bun în sine, iar respectul pentru persoane ar fi doar un impediment în dobândirea sa. Nici Uniunea Europeană, fără îndoială cea mai avansată în a susține respectul pentru persoane și drepturile omului, inclusiv online, nu e un exemplu de bune decizii și practici – GDPR-ul a crescut costurile fiecăruia, mai ales ale utilizatorilor. Dar dacă privim dincolo, chiar dincolo de Atlantic, nu numai peste Volga sau Marele Zid Chinezesc, situația e mult mai proastă. Asimetria dintre Big Tech și populații, chiar în statele care ar trebui să le protejeze, este <imensă>, în termeni de putere”.
Să nu…!
Dreptul la libera exprimare este unul fundamental și, probabil, cel mai ”transferat” din viața reală în cea digitală, cu precădere în platformele de socializare. Deseori însă, ne lovim de o alterare a comunicării în aceste rețele, ceea ce ne dă impresia că ar fi un Eldorado, în care constrângerile sunt puține și în care responsabilitatea, decența, etica, în general valorile după care ne ghidăm într-o societate fizică, pot pierde mult din greutate.
Dreptul la libera exprimare este fundamental, dar nu e unicul drept, afirmă expertul, e prins și el într-o rețea de drepturi, cu justificări felurite. Nu e negociabilă existența sa, dar nu e nici absolut. Sunt clauze care-l limitează, de exemplu: ”să nu generezi acțiuni care nasc ura sau să nu provoci daune nejustificate unor persoane nevinovate” sau, cel mai important, să nu discriminezi, marginalizezi, chiar stigmatizezi persoane și grupuri oricum defavorizate, adaugă el. Și, ca să înțelegem în întreaga complexitate fenomenul, ne dezvăluie și ”misterul” încălcării atât de frecvente, și, uneori, flagrante a normelor de conviețuire și comunicare în online: ”Oamenii sunt ființe limitate, ca orice animal, și oricât de multă cultură, în sensul cultivării de sine prin valori, am avea tot vom fi neatenți în expresiile noastre. Problema apare când această acceptare de sine, individualistă, atomistă, auto-limitativă, dublată de lipsa simțului (auto)critic, este încurajată sistematic. Un regim politic care ar face asta, într-un stat, ar fi indezirabil și, istoric, ar duce la dispariția acelui stat, chiar disoluția acelei societăți. Dar când o face regimul algoritmic al vieții platformizate (și chiar plafonate, să facem un joc de cuvinte), este greu de detectat și controlat. Precum Facebook, toate aceste așa-zise rețele sociale online ne incită către discursul de sine cu orice preț. Iar prețul îl reprezintă filistinismul, mândria, negândirea consecințelor din lipsa de asumare a responsabilității, dorința de succes etc.”. Asistăm, duce mai departe ideea, în planul social, la renașterea ”haitelor de vânătoare” care ”te aleargă spre tribunalele poporului”. De aceea am redevenit pasionați de găsirea unui țap ispășitor de fiecare dată: ”Nu vreau să spun că trebuie să ne autocenzurăm intuițiile morale și dezacordurile, ci că platformele nu sunt făcute pentru deliberare rațională, ci pentru a ține hamsterii pe roata plăcerii. Astfel, rezultatul moralizărilor noastre e unul imoral”.
Întortocheata țesătură a opiniilor
Dincolo de cenzură sau autocenzură, însă, a da unfollow, unfriend sau a nu accepta cereri de la utilizatori care nu corespund standardelor, principiilor și valorilor noastre este o alegere conștientă și asumată până la urmă. Una care, însă, susțin tot mai mulți experți în social media, ne poate vulnerabiliza. Pentru că, e clar pentru oricine a navigat măcar o dată prin imensitatea acestor rețele, în interiorul lor se resimte, mult mai evident decât în viața reală, efectul de polarizare și de turmă. Și atunci, mai putem vorbi de conectarea la realitate, de echilibrul relațiilor interumane? Bula noastră virtuală ne apără sau chiar ne vulnerabilizează?
Ambele – a răspuns fără echivoc filosoful. Suntem mai vulnerabili socio-epistemic, pentru că nu avem acces la alte opinii, deci credem că „țesătura opiniilor” e mai simplă, mai clară sau mai sigură decât e, de fapt. Suntem și mai apărați emoțional, căci nu avem provocări, doar confirmări, strângeri de mână, aplauze. Dar asta doar online. La modul general însă, ”nu suntem prinși definitiv în <bule informaționale> sau <camere cu ecou (controlat)>. Dincolo de o minoritate (deloc neglijabilă) de înregimentați în jurul conspirațiilor sau unor cauze antidemocratice (pe care nu i-aș face răspunzători întrutotul de convingerile lor), cred că oamenii în genere participă la mai multe astfel de <bule>. Nu total diferite sau opuse, dar aparținem și trăim în mai multe (sub)culturi (offline și online – aici înțelese ca seturi de practici, atitudini, cunoștințe etc.) ale grupurilor din care facem parte. Există polarizare, dar în policentrism, adică avem mai multe poziții opuse față de alții, cu care totuși ne trezim în același centru de interes sau preferințe, cu alte ocazii. Nu există un singur pol al vieții noastre, de aceea norocul ne vine din continua pendulare între mai multe astfel de puncte pe harta existenței și identității. Suntem multipli și asta ne face să scăpăm, de cele mai multe ori, din capcana unidimensionalului sau fanatismului”.
Q&A: Navigatori digital într-un ocean informațional plin de furtuni și riscuri
Un profesor popular în rândul studenților, pe care îi consideră ”cei mai buni tovarăși de drum”, discuția a trecut de la sine în, poate, cea mai fierbinte zonă a subiectului, tânăra generație și provocările școlii de acasă.
Un plus enorm în procesul educațional, internetul reprezintă pentru tânăra generație și principalul instrument de socializare și divertisment. Sunt o generație dependentă digital sau pur și simplu noi nu-i înțelegem?
Generația de elevi și studenți de azi este nativă digital, nu dependentă. E ca și cum am spune că bunicii ar fi dependenți de radio și televiziune. Nu sunt, doar că așa au crescut și s-au obișnuit să fie oameni informați, care se deschid către lume, către a afla ce se întâmplă în afara, în exteriorul lor. Ar fi interesant un experiment în care, pentru o săptămână, să zicem, am inversa mijloacele de informare și comunicare. Cred că le-ar fi mult mai greu adolescenților – nu să asculte „Cotele apelor Dunării”, ci să nu poată da „share”.
Cât de important este locul pe care internetul îl ocupă în formarea identității și, în general, în viața lor?
Identitatea nu e un monolit, ea e permanent în (de)formare. Aici ritmul noilor aplicații, restrângerea spectrului atenției, lipsa alternativelor online stimulante intelectual și benefice sensibilității umane (pentru cei mai mulți, mă refer – ele există, dar nu sunt vizibile, populare, accesibile gratuit etc.) generează o luptă și mai mare în configurarea unei identități multiple, dar nu schizoide sau contradictorie. Adolescența și tinerețea în modernitatea post-industrială oricum erau o provocare, acum e și mai greu, într-un ocean informațional plin de furtuni și riscuri, de la cele ale vieții private la cele publice, ale reputației.
Nu aș medicaliza ce li se întâmplă adolescenților online acum. Ce am putut detecta, din conversațiile cu aceștia, este că aproape niciunul nu mai crede în potențialul emancipator al internetului. Trăiesc online pentru că așa e viața, dar nu-și doresc neapărat asta.
Școala de acasă… care credeți că au fost cele mai mari provocări ale educației online?
Ceea ce s-a întâmplat cu educația în vreme de pandemie e emblematic: a devenit un simulacru sau un surogat (și mai ineficient sau nedrept) al unei (foste) activități autentice de formare, instruire, dezvoltare, emancipare. De fapt, educația online e o contradicție în termeni, pentru că educația presupune prezență, a fi și a descoperi împreună (ca opusă auto-instruirii, faptului de a fi autodidact), angajament, experiențe noi cu rol formator, care trebuie împărtășite, iar online înseamnă de-spațializare, de-situare și ubicuitatea necontrolabilă a teleprezenței (unde accentul pică pe tele, „distanță”). Educația a luat forma teleconferințelor (în cel mai bun caz) sau a schimbului de scrisori (în cazul în care s-a redus la teme transmise elevilor prin WhatsApp).
În loc de concluzii
În ciuda tuturor celor scrise mai sus, partida, desigur, nu e pierdută (încă), a ținut totuși să sublinieze în încheiere expertul. Dar, din punctul lui de vedere, ”cum nu avem nicio așteptare de la platforme să poată stăpâni jocurile dezinformării”, cum educația a devenit ”videochat școlar-academic și, deci, ignoranța va crește”, șansa ar fi tot de la o bună utilizare, rezonabilă, a altor tehnologii care să amelioreze procesele noastre cognitive. Drept urmare, alături de colegii săi de la Centrul de cercetare în etică aplicată, Cristina Voinea și Emilian Mihailov, și împreună cu profesorul Julian Savulescu (Universitatea din Oxford), în 2020, a încercat să arate lumii câteva căi pentru ameliorarea slabelor performanțe cognitiv-intelectuale online. Rezultatele cercetării au fost prezentate într-un articol din revista Science and Engineering Ethics, „The Internet as Cognitive Enhancement” (cu o prezentare în română, publicată de Mindcraft stories, Internetul azi. Prea multă informație, prea puțin timp să o procesăm). Și, conform concluziilor făcute publice, e posibil să contracarăm captologia platformelor și „tromboza informațională” prin exerciții de creștere a abilităților și reflectivității online (digital literacy), prin utilizarea de amelioratori cognitivi (care să țină atenția în controlul utilizatorului), prin sisteme colaborative de marcare, verificare și taxonomie a informației sau chiar cu ajutorul unor companioni artificiali, noi „prieteni critici” cu obiceiurile noastre. ”Acestea constituie doar câteva căi de a depăși stadiul distracției de sine și a distragerii prin design”, a conchis lectorul universitar Constantin Vică.
Lect. univ. dr. Constantin Vică,
cadru didactic la Facultatea de Filosofie și
director adjunct al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.
.
Citeste și:
Bogdan Florea: Viața. Între real și digital, între balast și perle
Acest material a fost preluat din Revista CARIERE cu numărul 272.
Consultați aici un preview al Revistei CARIERE 272.
Pentru abonare, click aici.