Depresia la job, secret sau luptă?

De altfel sunt numeroase lucruri care te obosesc din punct de vedere mental. Șocul pierderii cuiva drag, deziluzia ratării unei promovări sau pierderea locului de muncă. De asemenea, problemele financiare reprezintă o cauza majoră de afectare a stării psihice. Cauzele depresiei par să fie infinite.
Când te simţi deprimat, nici lumea ta profesională, nici cea personală nu mai funcţionează. Ești blocat și te simţi golit de toate emoţiile tale. Depresia poate să doară foarte tare. Mai mult decât atât, poţi să ai impresia că nimănui nu-i mai pasă de tine.

Între provocări intelectuale și diagnostice

Mulţi tineri îşi doresc, în ultimii ani, joburi în firme mari, multinaţionale care să le ofere medii de lucru moderne, concurenţiale, pline de provocări intelectuale majore. Destui îşi văd dorinţa îndeplinită. Numai că, din păcate, locul de muncă, oricât de frumos, bine organizat şi motivant ar fi, este fix ce ştim cu toţii: un loc de MUNCĂ, gândit să extragă cât mai multe resurse de la angajatul tânăr, motivat şi dornic de afirmare.
Dacă tot a venit vorba despre medii de muncă moderne, să ne uităm puţin în curtea firmelor din Statele Unite. Depresia majoră (MDD – Major Depressive Disorder) afectează, după estimări de dată recentă, aproximativ 16 milioane de americani. Dintre cei activi şi angajaţi într-o firmă din SUA, circa 7,6% sunt afectaţi doar de MDD. Asta fără a lua în calcul celelalte diagnostice psihiatrice, unele mult mai frecvente decât depresia.
În acelaşi timp, Organizaţia Mondială a Sănătăţii susţine că, în ultimii cinci ani, depresia surclasează bolile cardiovasculare, diabetul sau cancerul și a ajuns cea mai importantă cauză de dizabilitate la nivel mondial.
Statisticile făcute de americani arată că povara economică implicată de depresie, la nivelul bugetului SUA pe 2015, a fost de 210,5 milioane de dolari, în creştere cu 21,5% faţă de anul precedent.
Un element important este că 48–50% dintre aceste cheltuieli sunt atribuite firmelor angajatoare. Aceste costuri se raportează atât la absenteism (numărul de zile de muncă pierdute din cauza bolii – internări şi recuperare), cât şi la prezenţa parţial eficientă la programul de muncă. În esenţă, vorbim despre prezenţa la muncă, dar cu o scădere dramatică a productivităţii.
O altă componentă a costurilor (aproximativ 45%) reprezintă tratamentele ambulatorii, internările în faza acută, internările de medie şi lungă durată pentru recuperare psihiatrică şi tratamentele medicamentoase necesare. Pe deasupra, un procent alarmant de costuri, aproape 5%, revine cazurilor grave, care duc la suicid şi care, conform statisticilor, pot să reprezinte până la 15% dintre pacienţii cu depresie.

Ignoranţa semenilor noștri poate fi o vină

De obicei, angajaţii care suferă de depresie nu acceptă să se trateze corespunzător, din cauză că se tem de impactul pe care îl va avea acest tratament asupra jobului lor (nu neapărat a productivităţii în sine, cât a păstrării lui). În plus, se tem că nu le va fi păstrată confidenţialitatea în faţa angajatorului, a familiei sau a prietenilor/colegilor. Nu de puţine ori, angajatul caută soluţii în mediul privat tocmai pentru a reuşi să păstreze secretul asupra condiţiei sale; el luptă cu stigmatizarea care rezultă uneori din ignoranţa semenilor noştri.
În multe cazuri, angajaţii nici nu-şi dau seama că suferă de depresie. Unii au dificultăţi să îşi dea seama dacă au sau nu un sindrom Burnout şi lasă de multe ori simptomele să treneze luni sau chiar ani. Astfel, boala lor devine tot mai greu vindecabilă.

Occidentul are soluţii?

În acest punct situaţia începe să difere dramatic între Est şi Vest. Când se trece la atitudinea angajatorului faţă de un angajat care are o afecţiune psihiatrică, situaţiile tind să fie foarte tensionate.
În Statele Unite, spre exemplu, cei mai mulţi dintre angajatori au înţeles cât de importantă este sănătatea fizică şi psihică a angajaţilor lor, cât de greu se găsesc şi se antrenează aptitudinile necesare îndeplinirii sarcinilor de serviciu. Din momentul în care angajatorul a înţeles asta, se transformă din entitate stigmatizantă într-una protectoare. Mulţi dintre angajatorii occidentali fac eforturi pentru a atenua sau diminua stresul organizaţional din companiile lor. Oferă angajaţilor condiţii mai bune de muncă, organizare şi design ergonomic, perioade de relaxare activă, consiliere medicală şi psihologică la primele semne de slăbiciune.
În principiu, departamentele de resurse umane acţionează ca primă santinelă în faţă burnout-ului care-l pândeşte pe fiecare angajat de mare companie. Scăderea randamentului unui angajat nu este prilej de concediere, ci de evaluare a condiţiilor de muncă şi a stării de sănătate.
Curând, situaţia forţei de muncă tot mai reduse din ţara noastră îi va obliga pe marii angajatori să ia măsuri asemănătoare, ca să-și conserve capacitatea de producţie în anii următori.

Bătălia de unul singur, în mijlocul societăţii

Din păcate, o problemă este că mulţi angajaţi afectaţi de o tulburare depresivă amână momentul în care cer ajutor medical și depășesc fazele incipiente ale bolii, care sunt compatibile cu tratamente mai uşoare, ambulatorii. O astfel de strategie defectuoasă duce şi la creşterea riscului de pierdere a locului de muncă. Pe măsură ce angajatul devine tot mai afectat profesional, social, emoţional şi intelectual din cauza depresiei, el oferă angajatorului motive întemeiate de concediere.
În toate situaţiile în care o persoană ajunge să-și dea seama că nu mai poate controla/suporta simptomele bolii, se recomandă internarea cât mai rapidă într-o unitate cu profil de recuperare psihiatrică și demararea imediată a măsurilor terapeutice adecvate. Continuarea bătăliei de unul singur este, cel mai sigur, o garanţie a unor consecinţe severe, care se pot concretiza printr-o internare nevoluntară în secţia de acuţi. În cele mai grave cazuri, chiar tentative de suicid.

Persoana care îşi conştientizează şi acceptă nevoia de tratament şi ajutor de specialitate are mai mari şanse de recuperare totală. Internarea într-un spital de recuperare psihiatrică îi conferă accesul imediat la toată paleta de măsuri terapeutice necesare: investigaţii clinice şi paraclinice, evaluare şi diagnosticare psihiatrică, evaluare și consiliere psihologică, tratament medicamentos, activităţi conexe de artterapie sau ergoterapie. Toate acestea sunt în măsură să recupereze capacităţile pierdute ale pacientului și să-l redea familiei, angajatorului și societăţii.

*Mihai Câsu este medic primar psihiatru, Director Medical în cadrul Spitalului de Recuperare Polaris Medical și Şef secţie Psihiatrie – Polaris Medical

Articol preluat din numărul 234/februarie 2017 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici