A lăsat jobul de director de vânzări, ca să devină pictoriță: „Mi-am zis că trebuie să fac ceva pentru sufletul meu”

25 de ani de serviciu și un program de 10-12 ore pe zi. Așa arată, prezentată pe scurt, viața de om de vânzări a Claudiei Smedoiu, fost director în companii mari, precum Henkel România. Zeci de ani dedicați muncii, zeci de ani în care a pus cariera înainte a orice. Zeci de ani în care a uitat de sine. A fost însă de ajuns un moment de revelație, ca să lase totul baltă și s-o ia de la capăt. În ce fel? Cultivându-și o mare pasiune, pe care o avea din copilărie și de care n-avusese timp să se ocupe: pictura. Ce a urmat este o poveste despre regăsirea sinelui și transformare.

Până acum un an, Claudia era un corporatist pur-sânge. Jobul pe care îl ocupa implica multă responsabilitate, dat fiind că avea în subordine diviziile de vânzari ale unei mari companii și peste 200 de oameni. „Piața era extrem de activă în domeniul ăsta, iar eu răspundeam de realizările oamenilor de vânzări. Trebuia să am grijă să fie motivați, prin urmare să-i îndrum așa încât să-și atingă obiectivele. Într-o piață foarte dinamică, în care clientul este tot mai selectiv, ritmul este extrem de alert, trebuia să te repliezi din mers. Ajunsesem să caut soluții și în somn. Eram aproape de burnout”, își amintește Claudia.

Serviciul îi „mânca” cea mai mare parte din zi. Ani întregi a plecat de acasă la 7 dimineața, pentru a se întoarce la 8 seara. Legătura cu viața de familie devenise oarecum tangențială. Ce-i drept, încerca să nu aducă acasă problemele de la job, dar nu era suficient. „Ajunsesem un călător în casa mea, casa pe care o făcusem așa cum îmi dorisem și de care nu mă bucuram deloc. Soțul îmi spunea: nu mai vreau să te văd așa: ți-ai pierdut simțul umorului, bucuria de a trăi. Schimbă ceva, cu orice risc”, povestește. Își amintește chiar un moment dureros în care copilul i-a reproșat că nu îl iubește, pentru că nu stăteau aproape deloc împreună. „Acum copilul e pe picioarele lui, iar eu regret foarte mult pentru că am pierdut toți acei ani”, spune ea. Au fost însă regrete constructive pentru că în felul ăsta a realizat că trebuie să facă o schimbare. Avea de recuperat ce pierduse în relația cu ceilalți și, mai ales, în relația cu sine.

Punctul de cotitură

Până acum avem povestea clasică a unei femei trecute de 40 de ani, care încearcă să se regăsească. Însă, cum poți să renunți la viața cu care te-ai obișnuit și, mai ales, care-ți oferă o poziție socială mai mult decât confortabilă. În plus, spre ce ar fi putut să se îndrepte, ce anume i-ar fi adus acea liniște interioară?

Din fericire, în cazul Claudiei n-a fost nevoie de multe căutări, pentru că a existat un moment al revelației. Practic, pornirile artistice pe care reușise doar parțial să le exploreze în tinerețe, reieșeau la iveală. La 18 ani vrusese să se facă actriță, urmând chiar câteva cursuri cu Tamara Crețulescu, însă părinții s-au opus, așa că a intrat la Academia de Studii Economice. Apoi, în facultate a cochetat cu designul vestimentar și chiar a trăit câțiva ani din propriile creații, până când, după Revoluție, piața s-a umplut de haine ieftine. Dar legătura cu adevărat specială o avusese cu pictura, căreia nu-i acordase niciodată prea mult timp…. Până când, în urmă cu aproximativ trei ani, pe când era în concediu, și-a oferit un răgaz… „Îmi plăcea să pictez de multă vreme, însă nu cochetasem foarte mult cu pictura… Era ceva pentru sufletul meu și îmi ziceam de fiecare dată că sunt atâția oameni foarte talentați. Însă în zilele acelea de concediu m-am jucat cu acuarelele, iar apoi am vopsit ce mai aveam prin casă, în special articole mici, de grădină. Nici nu știu cum a trecut timpul. A fost un răgaz care mi-a oferit o liniște totală”, spune Claudia.
De aici avea să urmeze o cu totul altă cale. Și-a dat seama că are nevoie să se desprindă de ceea ce făcuse până atunci, chiar dacă drumul ce urma nu părea tocmai lin. „Îmi puneam problema: sunt pregătită să trăiesc din această pasiune? Ca om de vânzări îmi dădeam seama că trebuie să îmbin ceea ce îmi place cu ceea ce se caută. Dar voi face asta pas cu pas. Însă, lucrul de care aveam nevoie imediat era să mă rup de modul corporate, de un program în care totul e planificat. Am vrut să reînvăț să trăiesc”, spune Claudia. Așa că a lăsat deoparte viața de corporatist. „Iar acum am o liniște totală”, spune cu satisfacție.

 

Transformarea

De la momentul de cotitură s-a scurs aproape un an. În prezent, Claudia se ocupă exclusiv de pictură. Spune că o definește în special de stilul contemporan: „Întotdeauna m-a fascinat pictura lui Van Gogh, de exemplu, ca și povestea lui extraordinară de viață, dar sunt atrasă mai degrabă de stilul contemporan. Am început cu tabouri de mici dimensiuni (20 de cm pe 20 de cm), pentru că mi s-a părut mai ușor ca în felul acesta să tatonez atât indemanarea , pasiunea mea pentru pictură, cât și piața. Ulterior mi-am dat seama că piața cere tablouri de mai mari dimensiuni, așa că am încercat să promovez în materiale o temă care să se susțină în mai multe tablouri mici ce formau un întreg cu o temă uniformă”.
N-a uitat nici ce a învățat în cei 25 de ani de om de marketing. Instinctul de om de vânzări e încă acolo. Așa că, zi de zi prospectează piața încercând să descopere ce anume se caută și învață lucruri despre noile tehnici și curente din pictură. „Îmi cultiv pasiunea citind tot felul de cursuri, citind recenzii. Cred că am o înclinație spre așa ceva, pentru că prind din zbor unele tehnici, și mai cred că am talent la combinarea culorilor. Sunt și destul de exigentă. Nu poți fi altfel, dacă încerci să progresezi, așa că am zile când mă apuc și refac un tablou de câteva ori. Deocamdată lucrez acrilice pe canvas. Ceea ce am constatat a fost că lucrurile,temele care îmi plac mie nu au atâta impact ca altele, la care nu m-aș fi așteptat, dar care plac altora”, se destăinuie. Pe de alta parte,”…eu ma exprim prin pictura,deci imi asum faptul ca s-ar putea sa nu rezonez cu toata lumea” . O amuză faptul că, deși știe ce ar trebui să facă, și-a dat seama că poate vinde bine „orice altceva, mai puțin pe mine”.
Odată redescoperită pasiunea pentru pictură, spune că va continua, indiferent de rezultat: „Pictura va rămâne pasiunea mea indiferent dacă o voi dezvolta sau nu”. Se gândește chiar la propria expoziție, pe care își dorește să o deschidă în viitorul apropiat.