Să recunoaştem, ne e frică să ne urmăm visurile
Trainerul Adrian Florea şi-a început sesiunea de motivare, organizată într-o sală de cinema din complexul AFI Cotroceni, punând problema existenţei unei astfel de pastile. MOTIVAX ne-ar da posibilitatea să fim energici indiferent dacă ne place ce facem sau nu. Ne-ar da energie şi putere de muncă chiar dacă avem o zi plictisitoare la birou şi facem ceva ce nu ne face plăcere. Lui Adrian îi place să compare MOTIVAX cu pastila albastră din filmul “The Matrix”, cea care îi oferea lui Neo posibilitatea să se întoarcă la confort, la iluzii. Pastila care îi oferă posibilitatea să-şi ascundă adevărul. Dar mai există o pastilă şi e roşie. Pastila roşie îi oferă lui Neo posibilitatea să afle adevărul despre The Matrix. Dar nu ne interesează ce alege Neo, ne interesează ce alegem noi.
Sunt multe lucruri pentru care n-am avea totuşi nevoie de pastile motivaţionale. De pildă, nu multe doamne ar avea nevoie de MOTIVAX înainte să plece la shopping. Nu mulţi domni ar avea nevoie de suplimente să urmărească un meci de fotbal cu prietenii sau să discute politică.
Totuşi, Adrian spune că cei mai mulţi oameni ar fi, cel puţin la prima vedere, interesaţi de o astfel de pastilă. Şi are câteva explicaţii. „Pastila albastră ne-ar da doar iluzia că suntem motivaţi“, spune el, adăugând că „fiecare dintre noi ar trebui să nu îşi dorească aşa ceva.“ Problema este că cei mai mulţi oameni nu fac ceea ce şi-ar dori să facă. Cei mai mulţi nu şi-au urmat visurile pe care le-au avut încă din copilărie şi la maturitate au ajuns să se ocupe de altceva. Au slujbe care nu le oferă suficient sens şi scop, care nu-i determină să se trezească dimineaţa cu dorinţa de a ajunge cât mai repede la birou sau la locul de muncă.
Motivul pentru care cei mai mulţi oameni ajung să aibă slujbe care nu le plac este fie pentru că oamenii nu şi-au descoperit vocaţia, fie că au fost educaţi să renunţe la visurile pe care le aveau de mici. Când au şase sau şapte ani, mulţi băieţi visează să se facă cosmonauţi, pompieri sau fotbalişti. Fetele visează să se facă doctoriţe (sic!) sau balerine. Dorinţele se modifică pe măsură ce anii trec, însă toate visurile ne sunt înfrânte prin educaţie.
Părinţii ne spun să terminăm cu prostiile, să renunţăm la sportul preferat şi să punem mâna pe carte. Profesorii ne obligă să învăţăm fizică, deşi nouă ne place să cântăm la chitară sau să vedem filme. La maturitate, prietenii ne spun să lăsăm prostiile, că nu vom face niciodată bani din asta. Apoi, dacă responsabilităţile cresc, la 35 de ani apar copiii şi ne e teamă să facem ce ne-ar plăcea, pentru că avem rată la bancă şi există o posibilitate să nu o mai putem plăti dacă nu vom face bani din ce ne place. La 40 de ani deja este prea târziu, iar rata la casă este abia la început. Ne e frică să ne urmăm visul din copilărie şi ne e frică să renunţăm la ce avem deja. Continuăm să trăim o viaţă pe care nu ne-o dorim, cel puţin opt ore pe zi din ea. Există şi oameni care îşi trăiesc visul şi fac bani din lucruri care îi pasionează. Alţii nu au devenit neapărat ce şi-au dorit la şase ani, dar oricum le place ce fac şi sunt conştienţi de sensul pe care îl are munca lor. Îşi văd job-ul în plenitudinea lui şi ştiu exact ce scop are.
Adrian ne sfătuieşte să nu renunţăm la ce am visat cumva şi să căutăm o soluţie de reuşi să facem asta. Ne sfătuieşte să trezim copilul din noi sau adolescentul din noi. E dificil să visăm odată ce suntem deja adulţi, dar e ultima dată când o putem face. Să ne gândim la ce spun oamenii când se pensionează. Vor să călătorească, să se odihnească sau să se ocupe de ce le place cu adevărat. Să cultive o vie, să-şi facă un mic atelier sau altceva. Vor să trăiască cum şi-au dorit de multă vreme. Putem să începem asta mai devreme. Putem să ne urmăm visul şi să trăim exact ce ne dorim dacă ne învingem frica.