Să conștientizezi și să naști în tine judecata omenească. ”Să nu vă fie frică de Lear!”: Un interviu cu regizoarea Inna Sokolova-Gordon

Regizoarea Inna Sokolova-Gordon, director artistic al Teatrului „Scena rusă” din Berlin, are o…punere în scenă originală la București. Vorbim despre un “Rege Lear“ foarte actual, cu o viziune si o abordare nouă a textului – la Teatrul Excelsior din București, spectacolul fiind jucat de numai doi actori, care vor interpreta mai multe personaje.

Și pentru că viața interpretează și ea pentru noi, în fiecare zi, mai multe personaje, noi asumându-ne câte vrem noi, nu câte vrea ea, viața. Tocmai de aceea, am încercat să deslușim împreună cu Inna Sokolova-Gordon, în cadrul unui interviu pentru Revista CARIERE, sentimente, gânduri, idei, actuale și veșnic actuale. Plus istoria dezvoltării lui Lear, care, după spusele Innei, “cade pe popor, iar poporul este bufonul, el este proiecția poporului. Iar această piramidă este unitatea, când Lear a căzut la picioarele poporului, a decăzut, și atunci poporul hotărăște ce îi trebuie lui”.

Cum ați ales această meserie? Cum v-ați îndreptat către lumea teatrului?

Am impresia că teatrul a fost toată viața cu mine. La trei ani eu am nimerit pe scenă, am jucat, am primit flori și când m-am uitat în sală, a fost ceva ca dintr-o poveste, ca dintr-o altă lume. În toată copilăria mea am încercat să joc, am jucat de prin clasa a șasea, la 12 ani am nimerit într-un cerc de teatru și deja de prin clasa a zecea știam că vreau să fiu regizor.

Ați montat pentru prima dată în România în 2013 spectacolul „Maria Stuart” la Bacău. Cum lucrați cu actorii din România? Și cum vi se pare publicul? Ce este diferit față de Moscova sau de Berlin în ceea ce privește cultura teatrală a publicului?

Asta se întâmpla în 2013 și asta a fost prima mea vizită a mea în România și prima mea experiență cu actori din România. A fost foarte interesant, eu am fost ca un observator. Echipa era foarte strânsă, ei mi-au dat voie să îi observ și mi-au dat voie să le simt firescul și apoi să lucrez cu ei.

Din păcate nu pot să evaluez corect publicul roman, pentru că l-am văzut doar la premiere, iar acesta nu este un barometru. Dar am văzut spectatorul român cu alte ocazii, pur și simplu când veneam în România și mai mergeam pe la teatru. Pentru mine e ca și o țară nouă, spectatorii sunt noi. Prin ei eu am făcut cunoștință cu paleta de sentimente și de gânduri a spectatorului român. Mi s-a părut foarte interesant ce înțelege alt popor, ce simte el.

Aveți teatre dedicate adolesceților în Rusia? Dar în Germania? S-a creat deja un public fidel pe acest segment?

Da, teatre pentru copii și pentru tineret există și în Rusia și în Germania. În Germania, teatrul nostru, „Scena Rusă”, are repertoriul său specific pentru copii și tineret. Avem publicul nostru care vine de fiecare dată, care așteaptă următoarele puneri în scenă și deseori acest public vine de mai multe ori la spectacole, cu atât mai mult cu cât în Germania noi suntem singurul teatru de limbă rusă, așa că avem repertoriu și pentru copii și pentru adolescenți.

Când aţi gândit spectacolul „Lear” pentru Teatrul Excelsior, aţi pornit de la ideea că poate fi adresat adolescenților? Cum l-ați construit astfel încât să fie pe înţelesul acestui segment de public tânăr?

De la început, când alegerea a căzut pe „Lear”, prima dată s-a ridicat întrebarea „cui se adresează acest spectacol?” Spectatorului tânăr, adolescenților? Dar mie nu mi-a fost frică de această abordare pentru că spectacolul este pentru tineri, se adresează lor, mai ales că sunt doi actori tineri care joacă în „Lear”. Lear reprezintă tema bătrâneții, tema morții și asimilarea acestui material se face prin intermediul acestor actori tineri, prin înțelegerea lor. Ne dorim ca spectatorul tânăr să înțeleagă conținutul, ca pe urmă el să își pună întrebarea și să vadă cum raportează această temă la viața lui. Mai există încă o temă absolută: părinți-copii, copii și părinți. Este un mesaj adresat în mod special spectatorului tânăr, generației tinere.

Prin ce este diferit acest „Lear”?

Diferit este totul. În primul rând „Lear”, ca o operă dramatică a lui Shakespeare, este un spectacol populat cu multe personaje, foarte multe situații. Lear și fetele, Gloucester și băieții, această abundență a evenimentelor, a cataclismelor… Sunt o mulțime de istorii, micro-istorii, istorii globale în această operă. Aici eu am scos doar istoria lui Lear, fără să omit însă niciun segment important din povestea sa. Tot ce trăiește Lear în piesa lui Shakespeare se regăsește și în piesa noastră. Iar tema lui Lear merge de la început la capăt, pentru că la Shakespeare este un volum mare și dacă urmărim legile tragediei, sunt multe repetări… În spectacolul nostru, rolul corului grecesc îl interpretează aceeași doi actori, repetându-se de mai multe ori ca să accentueze ceva, explicându-i spectatorului, ca în teatrul epic, ce se întâmplă. Pentru că șirul evenimentelor este foarte precis, concentrat într-un coridor foarte strâmt, noi am reușit să dobândim o construcție foarte riguroasă a lui „Lear”.

Doi actori joacă tot: bufonul și Lear, negru și alb, tinerețea și bătrânețea, șiretenia și gluma, tragedia și comedia, care sunt și ele prezente aici. Și, desigur, acea idee pe care noi o punctăm. Acești tineri spectatori care știu că în viața de zi cu zi, alături de ei trăiesc oameni în vârstă, îi vezi pe stradă. Tinerețea și bătrânețea există în viață ca două planete diferite. Noi ne dorim ca tineretul să aibă respect față de bătrâni, iar bătrânii să fie mai atenți față de generația tânără. Bătrânețea este un dar, este o perioadă în care poți răspunde la cea mai importantă întrebare: care este sensul vieții? Întrebarea bătrâneții, întrebarea morții, întrebarea dragostei… Ținând cont că tu ești om, noi cu aceste întrebări ridicăm toate temele lui „Lear”.

Se spune despre dumneavoastră că lucrați foarte mult la detalii. Și că îi lăsați și pe actori să improvizeze, să vină cu idei… Ce puteți„ spune despre colaborareacu actorii de la Excelsior?

Spectacolul meu reprezintă impresia mea de la dramaturg până la piesă – cum sună, ritmul, ideea. Eu trasez pentru actor punctele principale, niște faruri, niște detalii, niște fanioane și dorințele mele sunt ca firul Ariadnei. Eu îl iau și îl port pe actor pe acest drum. Dacă îi spun de prima dată tot, el se va speria… Cineva mi-a spus odată că mie îmi trebuie un actor care să poată orice. Un actor nu poate să ducă prea multe sarcini pentru că actorul trebuie să se coacă, să crească precum un copil, el se maturizează în ideea personajului său. Și de aceea am nevoie de aceste puncte, aceste linii prin care eu îl conduc pe el foarte precis. Felul în care el va parcurge acest drum depinde de firescul, de individualitatea lui, de modul în care improvizează. Îmi place improvizația, este un drum.

Repetițiile pentru Lear? Cum au fost?

De lucru a fost și încă mai este. E foarte greu și foarte complicat pentru că totul s-a întâmplat într-o perioadă foarte scurtă de timp. Eu a trebuit să fac cunoștință cu ei, nu le cunoșteam modul de lucru și, în plus, nici ei doi nu au mai lucrat împreună înainte. Au vârste diferite și experiențe diferite, au lucrat în teatre diferite, se poate spune că au școli diferite. Au fost foarte multe sarcini într-un timp foarte scurt… Dar aici intervin și eu cu experiența mea de a lucra în condiții extreme. Sperăm că totul va fi bine.

Oglindește acest nou „Lear” probleme cu care ne confruntăm în momentul actual?

În spectacolul nostru (n.red – premiera joi, 24 noiembrie), drumul lui Lear este drumul conștientizării rătăcirii lui personale. Și bufonul e ca un ghid care, odată cu Lear, trece prin aceste puncte ale conștientizării rătăcirii, i se permite să își înțeleagă păcatele, să spună „gata, eu sunt păcătos, iertați-mă”… Să conștientizezi și să naști în tine judecata omenească. Pentru că Lear încearcă să păcălească natura umană. Lui îi este frică de bătrânețe. El încearcă, prin minciună, să ascundă o taină a lui și să joace bătrânețea înainte de a veni ea. Lear joacă precum un bufon, dar înțelegând acest joc al lui Lear, Bufonul începe și el să meargă pe acest drum cu el și ca un ghid – câteodată înainte, câteodată în spatele lui, câteodată îi oferă umărul să se sprijine de el – merge împreună cu Lear de la un punct la altul. Dacă bufonul este purtătorul judecății drepte, adevărate, atunci la Lear se naște, în sfârșit această judecată omenească, când el într-adevăr înțelege că a fost rătăcit până atunci. Și înțelege sensul vieții, de ce a trăit el pe acest pământ.

În ce constă actualitatea acestei piese? Probabil aici este răspunderea pentru ceea ce îți dă natura, respectul față de legile naturii. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre Lear, el este regele, este omul care poartă răspunderea pentru mai multe sute de mii de oameni. Istoria dezvoltării lui Lear cade pe popor, iar poporul este bufonul, el este proiecția poporului. Iar această piramidă este unitatea, când Lear a căzut la picioarele poporului, a decăzut, și atunci poporul hotărăște ce îi trebuie lui. Ce este primordial: judecata omului sau legea naturii?

De ce România?

Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu actorii români pentru că au un firesc, sunt foarte naturali. A fost interesant să descopăr de unde vine acest firesc. Eu văd că actorul român poate porni de la punctul zero exact ca o rachetă, direct în sus. E interesant acest mecanism de pornire, cât de mult poate el să susțină acest zbor? Cum își dozează actorul resursele, cum gândește, cum intră pe drumul sarcinilor pe care le impun eu și cum răspunde la ceea ce îi cer? Cum intră în legătură cu școala rusă?

Cum puteți defini „Scena rusă” și cât de deschis este publicul berlinez, și nu numai, acestui fenomen?

Teatrul nostru, „Scena rusă”, este definirea școlii ruse și a metodei de lucru. Pentru că la noi repertoriul teatrului rus are legile sale de existență. În nici un caz nu schimb structura cu care eu sunt obișnuită să lucrez. Și încercarea de a transpune școala rusă pe un sol nemțesc este un experiment. Dar, până una-alta, acest lucru funcționează foarte bine, de peste 10 ani. Teatrul nostru are peste 40 de spectacole în această perioadă. Spectatorul rus din Germania deja s-a abișnuit cu acest gen de teatru și chiar, în pofida faptului că se află în Germania, el vrea să vadă teatrul cu care el este obișnuit. Noi suntem interesanți pentru spectatorii nemți, ei nu vin să vadă doar ce au făcut rușii, ci vin să vadă cum lucrăm, cum gândim, cum socializăm. Noi suntem mulțumiți, noi nu doar îl așteptăm pe spectator, ci îl și educăm. Avem un public statornic, dar oricând suntem deschiși să primim spectatori noi.

Unul dintre spectacolele de vârf, creat la „Scena rusă”, este „NINA sau Despre fragilitatea pescărușilor împăiați” de Matei Vișniec. De ce această alegere, Matei Vișniec? Veți mai avea spectacole “marca Vișniec”?

„Nina sau despre fragilitatea pescărușilor împăiați” este deja al doilea spectacol al acestui dramaturg. La noi se numește „Saxofonistul” – saxofon și ist, adică este – Saxofonul este. Piesa originală se numește „Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubităla Frankfurt”. Noi vrem ca actualitate a teatrului nostru, a vremurilor noastre să se regăsească în acest titlu. După „Saxofonist” a ieșit tema spectacolului „Nina” de Matei Vișniec. El mi-a trimis această piesă în franceză, în engleză și în română. Și datorită actorului nostru Andre Moșoi, care este din Moldova și știe foarte bine limba română, el m-a ajutat să traduc și să simt ceea ce a pus Matei Vișniec în cuvântul din piesă. După ce am confruntat și cu varianta engleză, am înțeles mai ușor.

Pentru noi cea mai actuală temă este cea a împlinirii a o sută de ani de la revoluția din octombrie și cea din februarie, a intelectualilor ruși, care a precedat-o. În această piesă, Nina, Trigorin și Treplev, personajele din Pescărușul, se întâlnesc în momentul în care încă se putea ca oamenii să ia răspunderea pentru istorie. Și piesa, dar și spectacolul sunt foarte fine, Vișniec este foarte curat, se raportează foarte clar la stilistica lui Cehov. Eu l-am cunoscut personal pe Vișniec la Chișinău și vorbeam împreună despre Cehov, părerile noastre s-au unit și acesta a fost un punct important ca el să aibă încredere în mine și să îmi dea această piesă.

Ce pregătițila „Scena Rusă” din Berlin în această stagiune?

Deja în prima lună din această stagiune eu lucrez aici, dar când mă voi întoarce va fi Turgheniev, „Asya”, în 2018 va fi jubileul Turgheniev și de aceea am ales această piesă. Vișniec vreau să mai montez și să mai vedem autorii contemporani, poate chiar români, pentru că dramaturgia contemporană este foarte potrivită stilului meu.

Credeți că un regizor de teatru poate face carieră în lumea de astăzi?

Eu niciodată nu pun problema în artă despre carieră. Arta este un lucru atât de fin… Cariera e compusă din pași stabiliți, pe care îi urmezi, iar arta este ca un aer, ea vine, te învăluie, se ține, după aceea pleacă… Cel mai probabil este stadiul de împlinire totală. În artă este cel mai important să lucrezi mult, să faci multe și, desigur, să rămâi om.

Aveți un mesaj pentru publicul care va veni la „Lear" și pentru publicul de teatru din România, în general?

Veniți la teatru, să nu vă fie frică să vă atingeți de o temă precum tragedia lui Shakespeare sau a altor autori. Să nu vă fie frică de Lear. Citiți, căutați, interesați-vă pentru că și asta este viața noastră, asta este proiecția vieții noastre. Iubiți teatrul!