Strada, locul unde nu există „happy-end”

Nici prin gând nu ne trece că ei sunt victimele noastre, ale tuturor, și că, în situația lor, am face, cel mai probabil, la fel. Când ne ciocnim de ei în tramvaie, ne mutăm la 5 metri distanță, pentru că miros. Când, uneori, ni se mai face milă, le aruncăm un sendviș… Nu cumva să ne apropiem prea mult și să luăm vreo boală.

Aceste persoane de care ne ferim atât de mult sunt oamenii străzii și este inacceptabil că refuzăm să înțelegem că, deși nu au casă, sunt… oameni. La fel ca mine, la fel ca tine. Raluca Pahomi, președintele Asociației Homeless România, este una dintre persoanele care au înțeles că cei care locuiesc pe stradă nu sunt vinovați de ceea ce li se întâmplă și că sunt un rezultat al lipsei de educație sexuală din România și al sistemului de asistență socială de la noi. Și a decis că nu are cum să stea cu mâna în sân și să nu facă nimic. Și, poate cel mai important lucru, îi respectă pentru că sunt ființe umane și pentru că ei, la rândul lor, o respectă.

Are propria afacere, dar a ales să-i pese

Raluca Pahomi are 50 de ani, studii de Management și Contabilitate și a lucrat în domeniu. În timp, a reușit să-și deschidă propria afacere. Întâmplarea a făcut ca business-ul pe care îl conduce să-și aibă sediul într-o zonă în care sunt canale, care servesc drept casă pentru oamenii străzii. „Ni s-au intersectat drumurile. Și, normal, dacă vezi o persoană amărâtă pe stradă, o dată, de două, de trei ori, o întrebi: «Mă, dar ce e cu tine aici?»”, povestește Raluca.

Deși ar fi putut să fie mulțumită că are casă, mașină și un cont în bancă, a ales să-i ajute pe oamenii fără adăpost și, în anul 2010, a înființat Asociația Homeless România, al cărei președinte este. Mărturisește că a vrut să facă ceva atât pentru acești oameni, cât și pentru conștiința și sufletul ei. Ca să le fie și mai aproape, anul trecut a început și Facultatea de Asistență Socială: „Aveam nevoie să-mi completez cunoștințele de pe stradă cu cele teoretice. Trebuia să învăț cum să-i ajut. Nu doar sufletește și emoțional, dar și oficial”.

Citește și Hope Concert 2015, spectacol dedicat copiilor aflați în pericol de abandon

De ce a ales să-i ajute pe cei care nu sunt la fel de norocoși ca noi, ceilalți? „Pentru că te întrebi: «Eu de ce am și el de ce nu are?». Îl ajuți. Și marele paradox în lumea lor este de ce îl ajuți doar pe unul și nu îi ajuți pe toți. Așa simt ei. Vor ca și cel de lângă ei să fie ajutat. Așa au ajuns la mine. S-au adus unii pe alții și au tot venit”.

Cele mai pertinente întrebări care-i vin în minte oricui este dacă Ralucăi nu i-a fost frică să stea în preajma oamenilor străzii și cum reușește să se implice în dramele lor fără să fie afectată. Adevărul este că, deși face asta de câțiva ani buni, încă îi este frică și, atunci când simte nevoia, se duce la psiholog: „Îmi este frică. Asta este. Am avut destule de la ei. Am luat și păduchi, am luat și scabie. M-am ferit de familie acasă, m-am tratat repede. Fac testele regulat de HIV, de hepatită C, de sifilis. Am ajuns la psiholog. Chiar anul trecut am fost, în primăvară. Am fost foarte dărâmată. Sunt momente când te simți foarte obosit și foarte dărâmat și vrei să renunți. Momentele astea sunt niște ispite și trebuie să reușesc să trec peste ele. La psiholog, când merg, mă întreabă: «Ce poveste te-a afectat pe tine cel mai mult?» Și am răspuns «Mai există ceva care să mă afecteze mai mult decât altceva?» Toate încep și se termină trist. Nu există happy-end în această poveste. Singura fericire este că s-au născut”.

Asociația Homeless, un fel de „acasă”

După ce i-a cunoscut mai bine, le-a înțeles nevoile și după ce ei și-au dat seama că Asociația Homeless nu este genul de ONG care există doar cu numele și că Raluca are intenții bune, i-au povestit problemele lor și i-au spus care sunt zonele-celulă, zonele de criză. Împreună, au început să meargă în canale, dar nu numai, ajutându-i și pe ceilalți care aveau mare nevoie: „Au venit pentru doctori, au venit pentru medicamente, au venit pentru acte, au venit ca să-i ajut când îi păștea pușcăria. Pentru multe probleme. Au venit, și normal ca a trebuit să-i ajut. Că, dacă ajuți o dată pe cineva, nu poți să-i spui «Băi, te-am ajutat acum, dar, nu te supăra, nu mai pot». Încerci și, dacă nu poți, întrebi pe altcineva dacă îi poate ajuta”. În ultimii ani, s-a axat pe cele mai dificile zone din București: Gara de Nord, Bucur Obor, Iancului și Tineretului. Cele mai problematice zone au rămas, în prezent, Eroii Revoluției și Costin Georgian.

Nu vrea să acceseze fonduri și nu a primit niciun ajutor, de la nicio primărie. Ca președinte al Asociației Homeless România, nu are salariu și nu i se decontează nici măcar benzina. A ales să îi ajute pe acești oameni din veniturile ei lunare. Deși toată lumea știe foarte bine ce face, nimeni nu i-a întins nicio mână de ajutor. A făcut totul cu voluntari. Colaborează și cu străini, care o ajută, dar principalii voluntari ai Asociației Homeless România sunt tineri care au crescut în casele de copii ale unor fundații private, dar care au ajuns și ei tot pe stradă. Despre ei Raluca spune că a reușit să-i păstreze aproape pentru că au fost mai ușor de recuperat. Încearcă, pe cât posibil, să-i țină lângă ea, departe de toate obiceiurile ce vin odată cu locuitul pe stradă.

Citește și Persoanele vulnerabile devin antreprenori

Pentru că sunt sensibili din punct de vedere emoțional, au un regim mai lejer, iar Raluca atrage atenția că au venit către ea și i-au rămas aproape pentru că nu i-a îngrădit și nu i-a constrâns niciodată: „Nu trebuie să le impui. Ei de-asta fug, de reguli. Să nu îi îngrădești să facă anumite lucruri, să îi accepți așa cum sunt și, ulterior, pe parcurs, să corectezi ce nu este ok, să-i ajuți să greșească mai puțin. Dar întâi să prindă încredere în ei”.

Chiar dacă încearcă să-i țină numai lângă ea, tinerii mai au și căderi, pentru că, prin intermediul nou-veniților, iau contact permanent cu provocările străzii. „Ei simt nevoia să se întoarcă pe stradă. Dar stau o zi, două, după care se întorc, pentru că am grijă să le arăt, de fiecare dată, ce face strada. Mă duc cu ei prin spitale, atunci când unul dintre ei este bolnav, mă duc cu ei la înmormântări, ca ei să tragă învățăminte. Și ei învață, se schimbă. S-au schimbat. Din nişte oameni foarte drogați, au ajuns niște persoane mai atente cu viața lor”, subliniază președintele Asociației Homeless România.

Bolnavi și maltratați sufletește

Ce face, practic, Raluca? În sediul Asociației Homeless România, care este în apropierea stației de metrou Grozăvești, a amenajat câteva camere special pentru tinerii de pe stradă. Vin acolo să doarmă, să mănânce, să se spele, să se uite la televizor și să se simtă, atât cât se mai poate, acasă. Încearcă, pe cât posibil, să le îmbunătățească existența.

„Înainte, aveam viață de stradă ceva mai des decât acum. O zi da, una nu. Acum vin ei la mine și țin foarte mult să îi spăl, să văd dacă au păduchi, să-i controlez pe piele, să-i evaluez, să vorbim dacă au nevoie de îngrijire, să-i duc la medic, să le pregătesc acte, să plătim asigurările sociale. Și, în final, să vedem cum facem ca să se trateze”.

Raluca povestește că, înainte, le făcea mâncare. Stătea toată ziua și gătea pentru ei. Acum colaborează cu o firmă care îi aduce mâncare pentru oamenii de pe stradă: „Ei fac mâncare. Și d-asta îmi e mai ușor să umblu eu mai mult. Și merg nopțile să le dau mâncarea. Intru în canale și le dau mâncare. Dar este o luptă cu morile de vânt să te duci pe stradă și să-i hrănești. Trebuie aduși într-un loc anume, hrăniți, spălați și verificați medical”.

SIDA, scăpată de sub control

Marea problemă a celor care trăiesc pe stradă, subliniază Raluca, nu este neapărat lipsa hranei și a hainelor, ci starea lor de sănătate, fizică și psihică. „Sunt bolnavi. N-au asigurări sociale plătite și trebuie mers la anumiți doctori. Cel mai mare ajutor pentru ei, la ora actuală, îl reprezintă medicii. Sunt bolnavi și maltratați sufletește. Cu persoane ca ei nu mai ai ce să faci în viață. Sunt deja condamnați.”

În opinia președintelui Asociației Homess, SIDA este scăpată de sub control în România: „Nu există un recensământ precis. Nu mai este. Mor pe capete, mai ales pe timp de iarnă. Nu mai ţinem cont că sunt alcoolici şi că sunt bătrâni. Trebuie să facem ceva dacă vrem să nu avem un focar de HIV, să nu avem o epidemie de boli infecţioase pe străzi. Sunt bombe biologice, ce să mai! Sunt bombe biologice, pentru noi şi pentru copiii noştri. D-aia ne şi ferim de ei şi avem egoismul ăsta”.

Citește și Peste 50 de copii adoptați de corporațiile din România

CITAT: „Te fereşti. Îi laşi de mâncare jos şi fugi. Ţi-e frică să nu te îmbolnăveşti, clar! Împrăştie boli. Trebuie să stopăm problema medicală. Îi ajuţi, vin aici, îi îmbraci, îi speli, nu le dai haine noi pe stradă. Nu trebuie să le mai dăm haine noi pe stradă, pentru că ei vând hainele pentru prostii. Dacă te duci pe stradă, nu poţi să te duci doar cu un sendviş. Trebuie să te duci cu mâncare caldă, trebuie să te duci cu mâncare gătită, ca să le ajuţi sistemul imunitar”.

Un caz aparte este cazul lui Nico, pe care Raluca l-a găsit foarte bolnav. Avea SIDA, hepatită C și tuberculoză și, de ceva vreme, i-a fost depistat și cancer la plămâni. S-a atașat atât de mult de el, încât Raluca nu poate să vorbească despre el fără să nu înceapă să plângă: „L-am dus pe Nico la școală, l-am luat de la școală. De el m-am atașat cel mai mult. L-am salvat o dată. Acum e a doua oară. Nu știu dacă mai are șanse. Eu nu mai am cum să-l ajut, doar Dumnezeu mai poate. Să vedem dacă vrea să-l mai lase să trăiască”.

„Casele de copii publice trebuie desființate”

Majoritatea oamenilor care trăiesc pe stradă sunt copii care au fugit din casele de copii de stat, pentru că erau abuzați, sau tineri care au împlinit 18 ani și au ieșit din sistem. În opinia Ralucăi casele de copii publice ar trebui desființate tocmai pentru că nu îi ajută pe copii să se descurce singuri în viață. Le oferă un acoperiș deasupra capului, mâncare și cam atât. Dar aceste case de copii ascund adevărate drame, pe care Raluca le știe din povești: fetele, deși minore, ajung să nască acolo, iar băieții sunt, și ei, abuzați sexual. Și abuzurile nu se termină aici…

„Din 10 tineri ieșiți de la un cămin de stat, dacă poți realiza ceva cu unul este mare lucru. Este enorm dacă ajunge la final. Unul este mult. Pe când, într-o fundație privată sau într-un așezământ de tip familial, cu 80% ai rezultate. Copiii ăia n-o să consume droguri, iar fetele sunt convinsă că nu se vor prostitua. Mai trebuie schimbată și Legea asistenței sociale. Dacă asistenții sociali au făcut o facultate ca să ajute acești copii, păi să-i ajute. Copiii care sunt în sistem, în casele de copii publice n-au simțul proprietății. Învaţă să fure, fac schimb de experienţe, bagă mâna în buzunar şi fură. Sparg maşini, sparg magazine, se învață unul pe celălalt cum să se drogheze. Şi, automat, când ies d-acolo, sunt viitorii delincvenţi”, explică Raluca.

Citește și 2,5 milioane de euro investiţi în responsabilitate socială

Președintele Asociației Homeless este de părere că o alternativă firească la casele de copii sunt apartamentele sociale, unde să trăiască un număr limitat de copii. Aceste apartamente sociale ar urma exemplul așezămintelor familiale, unde copiii să fie îngrijiți de un asistent social și de unul maternal și ar trebui să primească, regulat, vizita unui psiholog și a unui psihiatru.

Raluca Pahomi își mai dorește ca aceia care n-au ieșit încă din sistem, dar care o vor face când vor împlini 18 ani să nu ajungă în canale. Își dorește să ajungă direct în nucleul construit în jurul Asociației Homeless astfel încât să fie cazuri mai ușor de recuperat.

Cât despre noi, ceilalți, cărora încă ne este frică să dăm ochii cu cei care nu au casă, Raluca ne îndeamnă să ne întoarcem fața către ei: „Ca la concursurile acelea de muzică, atunci când jurații stau pe scaun și aleg să se întoarcă sau nu. Fiecare să ne întoarcem cu fața către ei și să nu îi judecăm că sunt urât îmbrăcați sau analfabeți. Să vedem că sunt oameni, că sunt bolnavi, că au nevoie de ajutorul nostru, cei de pe scaun, care ne-am întors. Suntem oameni normali. Au nevoie de ajutorul nostru”.