România prezbită prin ochii primului oculoplastician din țară

A examinat milioane de ochi în cei 25 de ani de când practică medicina. Acum, pentru ea, ochiul nu mai are „nimic uman” în el. Îl vede, mai degrabă, ca pe un receptor, ca pe un aparat de fotografiat extrem de complex. Subliniază că ochiul nu poate fi separat de restul corpului: organismul uman este un întreg interconectat. Dar ceea ce o fascinează cu adevărat legat de ochi este ce se întâmplă la nivelul creierului cu imaginea „fotografiată”.

Asta simte Speranța Schmitzer, primul doctor din România care a obținut din partea Ministerului Sănătății supraspecializarea pentru oculoplastie (chirurgie oftalmologică plastică și reconstructivă). Este doctor în medicină, șef de lucrări la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București, conduce Departamentul de chirurgie estetică și reconstructivă orbito-palpebrală din cadrul Spitalului Clinic de Urgențe Oftalmologice București și a fondat Societatea Română de Chirurgie Oculoplastică, al cărei președinte este. În 2009, împreună cu soțul ei, a deschis clinica privată Oftalmestet și a înființat Fundația Dr. Schmitzer, pentru că, în familia ei, actele de caritate sunt o tradiție.

De la mecanică la medicină

Voia să fie medic încă din școala generală. Ca drumul către Medicină să fie unul cât mai lin, a ales să facă Liceul Mihail Kogălniceanu, din Vaslui, orașul unde s-a născut. Numai că, în clasa a X-a, liceul și-a schimbat profilul: din Teoretic, a devenit liceu de Matematică-Fizică cu profil de Mecanică. Cum Medicina și Mecanica n-au nimic în comun, a încercat să se reorienteze și a aflat că în Bârlad exista un liceu cu o clasă de Chimie-Biologie. Asta ar fi însemnat să facă naveta și să stea la internat. Dar nu o interesa. Medicina merita orice efort. De la directorul liceului a aflat însă că la clasa de Chimie-Biologie s-au dus elevii cu mediile cele mai mici. Iar ea trecuse în treapta a II-a cu 9,60. Așa a ajuns să facă cinci ore de fizică și șase ore de matematică pe săptămână, plus acționări și automatizări, tehnologia materialelor și a construcțiilor și practică în atelierul auto o dată pe lună.

Citește și: Ai curajul să fii simplu?

Adevărata provocare a venit în ultimul an de liceu, când a trebuit să se pregătească atât pentru examenul de bacalaureat, cât și pentru admiterea la Facultatea de Medicină.

Își aduce aminte că dirigintele a încercat să-i explice că nu are nicio șansă să ia examenul și i-a dat drept exemplu un coleg de-al ei care, deși era dintr-o familie de medici, renunțase la gândul de a fi doctor tocmai pentru că și-a dat seama că nu avea nicio șansă să fie admis. La fel ca și ceilalți colegi, se orientase tot către Politehnică. „Dirigintele mi-a zis așa: «Tu ești împotriva curentului? Nu-ți dai seama?! Dacă el a renunțat și dă la Politehnică, tu de ce dai la Medicină? Ca să pici?!» Și i-am zis că eu mă duc, pentru că așa simt eu că trebuie să fac. «Ești inconștientă!» «Probabil că da!» Dintre toți câți am dat la Medicină am fost singura care a intrat. Am intrat la Facultatea de Medicină din Iași și destul de bine. Iar admiterea a fost ceva foarte firesc, până la urmă. Nimic special”, povestește Speranța Schmitzer.

A ales din întâmplare oftalmologia

A făcut șase ani de facultate, trei de stagiatură și doi de medicină generală. Spune că anii de stagiatură au fost „formidabili”, pentru că a învățat, practic, să stea de vorbă cu un pacient, ce înseamnă o urgență, ce înseamnă stăpânirea de sine, ce presupune să lucrezi într-un colectiv și care trebuie să fie comportamentul unui medic într-un spital. Tot în perioada stagiaturii a întâlnit medici care au impresionat-o atât de mult prin profesionalismul lor, încât își aduce aminte de ei și astăzi.

Anii ’90 au prins-o cu gânduri de plecat în străinătate. Cum România abia ieșise din „Epoca de Aur”, mulți colegi de-ai ei au părăsit România pentru zări mai limpezi. Și-a tot spus că vrea să plece până aproape de examenul de rezidențiat. Cel care a convins-o să rămână a fost unchiul ei. Așa se face că s-a apucat de învățat pentru examen cu foarte puțin timp înainte. „Timp de două luni și jumătate, am învățat 20 de ore pe zi din 24. Am zis că a fost o întâmplare că am luat la facultate, a fost o întâmplare că am terminat-o. Acum trebuia să-mi dovedesc că pot. Am învățat și am luat examenul de rezidențiat”, povestește doctoriţa Schmitzer.

Citește și: Ce ai de câştigat când lucrezi în echipă fără să foloseşti nici un aparat electronic

A dat rezidențiatul în chirurgie și a ajuns în Capitală, care nu i-a făcut o impresie foarte bună. I se reproșa că era venită din provincie și că ar fi trebuit să rămână unde a terminat studiile: „Îmi spuneau colegii «Ai terminat în Iași, la ce vii în București să faci rezidențiatul?! Trebuia să te duci în centrul universitar din Iași». Eu am fost și sunt o persoană extrem de corectă. Cred în principiile mele și în corectitudinea mea și, dacă am dreptate, mă bat până în pânzele albe. Și le-am zis: «Eu am dat un concurs pe țară! Am primit o repartiție în București. Am tot dreptul să fiu aici»”.

La repartiție, când trebuia să se decidă asupra specializării, s-a dus fără niciun plan. Dintre toate opțiunile pe care le avea, a ales oftalmologia: „Și m-am trezit după aceea. Ce știu eu despre oftalmologie?! Îmi aduceam aminte de niște pacienți pansați la ochi și de un aparat. Nu știam nimic. Din facultate nu am rămas cu nimic din oftalmologie. În stagiatură aveam prieteni oftalmologi, o prietenă asistentă la oftalmologie. Nu deschideam decât ușa de la secția de oftalmologie și îmi băgam capul. Atât. Nu aveam nicio atracție, nu-mi trebuia nimic legat de oftalmologie.”

Ochiul, o enigmă

Mărturisește că primul an de specializare a fost unul dur. „Un an în care efectiv am plâns. «De ce-am făcut eu nouă ani de pregătire, ca să iau această specialitate?!» Nu-i vedeam nicio legătură, cu nimic. «E un ochi. Nu are legătură cu toată medicina învățată. De ce am făcut eu chirurgie? De ce am făcut ginecologie? Pentru ce? Ca să ce? Ca să văd ochiul ăla? Nu vedeam nimic și nu înțelegeam nimic din el»”.

Dacă acum trăim într-o lume care abundă în informații și în surse de informații, Speranța Schmitzer subliniază că, pe vremea aceea, informația era o resursă rară. Nu avea cursuri, doar două cărți, iar aparatura era limitată. Și, când toate corăbiile păreau să i se scufunde, și-a găsit inspirația: doi oftalmologi din spitalul în care lucra operau la un microscop. Ceea ce, atunci, era lucru mare! „În vremea aia nu se lucra la microscopul-operator. În afară de cei doi. Ceilalți lucrau cu lupe, tehnicile erau arhaice. Și am zis că, dacă ei lucrează la microscop, trebuie să învăț și eu.”

Primii ochi pe care a lucrat au fost cei de porc, luați direct de la măcelărie. Cu un microscop vechi, prăpădit, a început să se obișnuiască să-și vadă mâinile prin microscop și să lucreze. După un an în care ajungea acasă doar două nopți pe săptămână, reușise performanța să nu rupă nici acul și nici ața și să coasă jumătate de ochi la microscop. Dar tot nu se îndrăgostise de ochiul uman, pe care încă îl considera o enigmă. A început să-i placă după ce a asistat la o operație și, la invitația unuia dintre cei doi medici care lucrau la microscop și pe care îi aprecia, a cusut un ochi uman. „M-a lăsat să cos. M-a verificat, a văzut că am cusut bine, și mi-a zis: «Bun, rămâi în echipă». Și am rămas în echipa profesorului, pentru că el făcea chirurgie oculoplastică, deci chirurgie palpebrală. Cred că am fost singurul elev al lui care a urmat partea asta de Oftalmologie. Se combina, undeva, cu dorința mea de chirurgie plastică. Chirurgia oculoplastică e undeva la limita dintre oftalmologie și chirurgia plastică.”

Citește și: Strada, locul unde nu există „happy-end”

A terminat rezidențiatul în anul 1994, a ajuns asistent universitar. După care a câștigat o bursă, și-a luat concediu fără plată și a plecat în Franța. A ajuns prima dată la Nisa, apoi, la Paris. La clinica Rothschild l-a întâlnit pe profesorul Serge Morax, mentorul ei în oculoplastie. Întâmplarea a făcut ca, pe când se afla în Paris, să se organizeze și prima conferință de chirurgie oculoplastică națională din Franța. A plecat de acolo cu noi limite de atins: „Erau videouri cu operații despre care nici nu știam că există. I-am rugat să-mi dea casetele, le-am copiat și am venit acasă și aproape le-am șters, de cât de mult m-am uitat la ele”. Drumul în Franța nu a fost decât începutul unui lung șir de plecări în afară pentru pregătire, pentru participarea la diferite congrese și pentru a rămâne la curent cu ultimele noutăți în domeniul oculoplastiei și al oftalmologiei.

Fundația Dr. Schmitzer

În anul 2009, împreună cu soțul ei, Gheorghe Schmizter, au fondat clinica privată de oftalmologie Oftalmestet și Fundația Dr. Schmitzer. „Am înființat fundația asta pentru că am simțit nevoia să-i ajutăm pe oameni. Și vreau să-i ajutăm mai mult. Le-am oferit informații legate de afecțiuni, le-am atras atenția că poate să le fie mai bine dacă ei încearcă să se prezinte la medic din timp. Prevenția este mai importantă decât tratamentul în sine al afecțiunii. Sunt foarte multe lucruri care se pot rezolva mult mai ușor”, atrage atenția doctoriţa Speranța Schmitzer.

„De ce am luat-o pe drumul ăsta? De nebuni! Păi, cum poți să cataloghezi doi oameni care, în plină criză, încep să-și dărâme propria casă, fac împrumut în bancă și își construiesc o clinică? Soțul meu, fire de artist, arhitect, a zis să facem și o fundație, pentru că mai există oameni care au nevoie de ajutor. Și eu am fost de acord”, mai spune doctoriţa Schmitzer.

Citește și: Consumă responsabil! – interviu cu Bruno Roche, director general Apa Nova

Oricine ar crede că numele fundației vine de la numele Speranței Schmitzer. Da, este același nume, dar povestea este alta. Tatăl lui Gheorghe Schmitzer, prof. dr. Gheorghe Schmitzer, medic-radiolog, a înființat în 1948 clinica de roentgenterapie din spitalul Colțea, unde a început un fel de pionierat tratând diverse forme de cancer cu radiații Roentgen. Acest experiment l-a costat scump: s-a îmbolnăvit de leucemie și a murit în 1970. Și clinica, dar și fundația au fost deschise în memoria lui.

Obiectivul principal al Fundației Dr. Schmitzer este să depisteze, să trateze și să monitorizeze afecțiunile oftalmologice în mediul rural. De la înființare și până în prezent, prin fundație au fost consultate gratuit peste 4.500 de persoane din județul Galați (comunele Liești, Matca, Schela, Ivești, Cudalbi, Pechea și Fârtânești), din Ilfov (comuna Ciorogârla) și Vaslui (comunele Ștefan cel Mare și Tutova și Căminul de bătrâni din Huși). Au fost date, tot gratuit, 1.800 de perechi de ochelari. Toate astea cu o autorulotă și o rulotă, dotate cu echipamente oftalmologice. Fundația derulează campania „Vederea nu are preț” al cărei scop este, printre altele, să facă educație oftalmologică, educaţie care în mediul rural este aproape inexistentă.

O Românie bolnavă și săracă

Ce a văzut în periplul prin mediul rural? O Românie săracă și bolnavă, pentru care pâinea de pe masă este mai importantă decât orice altceva. Mai importantă decât înseși vederea și sănătatea, în general. În drumurile ei prin comune uitate de lume, Speranța Schmitzer a ajuns la concluzia că există două categorii de români în materie de sănătate: cei care se panichează și citesc foarte mult despre tot felul de statistici și cei care sunt complet ignoranți. „Accept când ai în interiorul corpului ceva și nu se vede. Dar în momentul în care vezi că-ți crește ceva, ai ceva pe pleoapă, ai un simptom, și tu nu faci nimic, decât empiric… Îi întreb de fiecare dată de ce stau până în ultimul moment, și nu primesc un răspuns care să mă satisfacă. În oraș, mai treacă, meargă. Mai vin oamenii. Dar în mediul rural ignoranța este foarte mare din punct de vedere medical. Iar eu o pun pe seama medicilor de familie, care nu mai au timp să se ocupe de pacienți cum ar dori.”

Speranța Schmitzer admite, pe de altă parte, că sărăcia și-a pus amprenta foarte mult asupra nivelului de trai și a stării de sănătate ale românilor. Deși bolnavi, de multe ori ajung la medic când este mult prea târziu: „În partea asta de chirurgie oculoplastică există tumori, de exemplu, care nu dor la nivelul ochilor. Nu doare, pacientul nu vine. Și stă ani de zile. Pare paradoxal, dar așa e. Stă ani în șir și vine abia când nu mai poate. Vrea să fie vindecat, să fie frumos. Imaginați-vă cheltuielile de operație, postoperatorii. De ce să nu vină când poate să rezolve problema mai ușor?”

Citește și: Cum facem să-şi termine copiii şcoala

Am întrebat-o pe Speranța Schmitzer cum caracterizează România din punctul de vedere al vederii. „Prezbită. Prezbitismul ce este? Un proces fiziologic de îmbătrânire. Se poate corecta. Trebuie doar puțin ajutor. Dar e firesc. Suntem o societate îmbătrânită. Suntem o societate îmbătrânită și mental, și fizic.”

Tot despre societatea românească spune că aceasta a avut parte, în 1989, de un moment de care ar fi putut să profite și să rezolve lucrurile în profunzime: „S-a pierdut momentul acela când ari ogorul și plantezi ceva. Au crescut bălăriile. Și sunt atât de mari, încât grâul nu mai poate să crească. Îl sufocă. Nu s-a făcut curățenie când trebuia, și acum ne sufocăm. Toți, inclusiv doctorii, sunt afectați de societatea asta”.