Cristiana Ionescu: „Aș vrea ca măcar o dată în viață, fiecare dintre cei 1.000 de copii să meargă în tabără, să vadă marea!”

„Cred că cel mai ușor convingi pe cineva să ți se alăture dacă îl faci părtaș la povestea ta: cheamă-l să vadă, să se implice, să voluntarieze. Va înțelege singur ce nevoi sunt și cum poate ajuta. Fundraiserul nu lucrează de la 9 la 17. El este fundraiser ca stil de viață, zi de zi.”
Cristiana Ionescu este fondatoarea primei agenții locale de fundraising, cu capital exclusiv românesc, pe care a înființat-o în 2010. Proiectul său de învățare nonformală pentru 70 de copii are un scop precis: să spargă barierele sociale și să dezvolte spiritul comunitar. A strâns alături de ea zeci de prieteni, persoane cunoscute și companii, astfel că proiectul a crescut.

În acest moment, muncește din greu pentru recunoașterea dislexiei și a celorlalte dificultăți de învățare în România. Își dorește ca Centrul Edulier (prin care și-a propus, în 2010, să ofere un program extrașcolar pentru copii, în timpul vacanței de vară, prin crearea unei punți între categoriile sociale ale comunei Corbeanca, educarea părinților spre toleranță și implicare) să își găsească mai mulți prieteni. Mai ales că, din anul 2016, Centrul are o nouă „secțiune”, destinată terapiei educaționale a copiilor care nu pot citi, scrie, calcula.
„Spațiul nostru de terapie este insuficient pentru numărul mare de copii care apelează la noi. 2017 este o provocare pentru mine. Provocarea o reprezintă găsirea unui partener sau a unui spațiu pentru terapia digitală și educațională a copiilor. Am ajuns la 1.000 de copii din șase județe în proiectul social, iar acolo nevoile sunt diferite. Dar, peste toate, folosirea tehnologiei și accesul copiilor la ea este linia directoare a proiectelor viitoare.”

„MI-AM DORIT SĂ AJUT CÂT MAI MULȚI OAMENI SĂ ÎȘI PRINDĂ SINGURI VISURILE”

Se spune despre ea că este creatoarea unui fenomen. Fenomenul Edulier. L-ar numi și ea tot așa? Nu s-a gândit la acest lucru. Ideea centrului a pornit din durerea pierderii mamei și la insistențele fiului său, Bogdan. A muncit enorm multe nopți, a avut multe idei preconcepute de combătut, au fost mulți copii de trimis la școală, dar nu și-a propus ca totul să devină un fenomen, un etalon, un model. „M-am gândit să îmi fac treaba cât mai bine, să ajut copiii, și atât. Nimic din ceea ce am făcut nu ar fi fost posibil fără oamenii care mi-au fost și îmi stau alături: voluntari, prieteni, familia mea.”
Edulier se ocupă de copiii de la sate în principal, oferindu-le educație formală și nonformală. Tot în 2010, Cristiana a pus și bazele agenției de fundraising Dreamcatchers, care reprezintă ceea ce și-a dorit să facă, după cum spune. „Mi-am dorit să ajut cât mai mulți oameni să își prindă singuri visurile. Nu a fost ușor, au fost unii care au spus public că se așteptau să îmi rup gâtul. Iată, suntem în anul 2017, cu peste 1.200 de «dreamcatcheri» trecuți prin modulele noastre de training, cu organizații care astăzi stau în top trei ONG-uri din România, care au fost consiliate să reușească, să crească sustenabil, pas cu pas, sănătos.”

Care a fost cel mai greu moment în ceea ce privește „lucrul” cu copiii? Cristiana spune că nu cu cei mici are greutăți. Este fericită când îi vede că merg veseli la școală, cum o depășesc în înălțime. O bucură când vin ca voluntari, fără să îi cheme – au înțeles că trebuie să dăruiască, să se implice. „O problemă mare o am cu adulții, de la care am așteptări, care deseori, nu sunt atinse. De la ei am dezamăgiri.”
Îi este greu, când nu are resurse suficiente, să îi ajute pe toți. „Sunt nopți în care mă frământ, nu dorm, caut resurse, soluții, algoritmi. Este greu. Aș vrea ca măcar o dată în viață, fiecare din cei 1.000 de copii să meargă în tabără, să vadă marea.”

ALEGEREA CRISTIANEI AR FI ACEEAȘI

La numai 20 de ani, Cristiana Ionescu se alătura copiilor în nevoie, în cadrul Asociației SOS Satele Copiilor România. Și se poate spune că acest lucru i-a marcat destinul – dacă se poate spune astfel. „Sunt și astăzi alături de SOS Satele copiilor
România, îmi va curge mereu prin vene. Aici am învățat enorm – să fu om, fundraiser, mamă. Cele mai frumoase proiecte le-am făcut aici, am avut mână liberă să creez, am stabilit etaloane în atragerea de fonduri din România. Și continui să le fiu alături, să ajut ori de câte ori pot.”
În tot ceea ce face acum a ajutat foarte mult faptul că a fost avocat și că a pledat foarte mulți ani. Prin urmare, a renunțat la avocatură și a făcut altă alegere. Dacă i s-ar propune să aleagă din nou, ar face la fel? Da! Nu are niciun regret! „Am avut anul trecut întâlnirea de 20 de ani cu colegii de facultate. Eram așa din altă lume… Nu aș mai putea să mă întorc, am virusul ăsta, care nu mă lasă. Însă mulți dintre ei îmi sunt alături la Edulier.” Spune că timp de 12 ani, cât a fost avocat, se simțea uneori ca un condamnat la locul de muncă. De ce? „Zilnic mergeam în clădiri cu gratii la geam. Zilnic. Nu exista nimic care să mă mai motiveze să continui. Nu aș schimba decizia luată.”

CU DUREREA PE HÂRTIE

Cristiana a transformat tristețea pierderii mamei sale în ceva creativ. Cât timp mama ei lupta cu cancerul, a pornit să își aștearnă durerea pe hârtie. A ieșit „Jurnalul mamei mele“, parțial publicat. „Am păstrat obiceiul și am scris. Azi, am multe e-book-uri de atragere de fonduri, pe care le-am pus, gratuit, la dispoziția celor ce vor să învețe. Finalizez și «Jurnalul unei mame de băiat», la insistențele prietenilor.” Este adepta ideilor promovate de Walt Disney. „First, think. Second, believe. Third, dream. And finally, dare!”, acesta este aforismul ei preferat – „A devenit naturalul, pentru mine. Degeaba citești, mergi la cursuri, ești tobă de carte dacă stai ca un șoarece la tine în organizație, nu ieși, nu te cunoaște nimeni, nu ai succes.”

Și, tot ca linie directoare în viață, nu va uita niciodată satul bunicilor. Este parte din ea, sunt rădăcinile ei. „De aici îmi iau energia, aici mi-am lins rănile, aici am simțit că toți ai mei, care s-au dus, îmi sunt alături, că mi-au lăsat ceva magic, plus o poveste de continuat. Moș Tănase și Bunica Constantina, străbunicii mei, făceau exact ce face eu, cu 100 de ani în urmă.”
România bunicilor și străbunicilor Cristianei s-a transformat între timp și, dacă ar fi să schimbe ceva la țara de acum, nu ar fi multe. Totuși, ceva ar fi… „La România nu aș schimba multe, aș eficientiza unele procese, aș miza mult pe cultura noastră și pe înțelepciunea populară. La români? O, da, aici aș vrea să am o putere, să le pot seta tuturor ca prioritate educația proprie și a propriului copil. Acumulările de obiecte, daruri nu îl fac să se descurce în viață, îl trimit defect într-o lume în care obiectele nu au valoare, ci cunoștințele, inima, aripile întinse, visurile împlinite. Dacă nu au visuri, ce pot face copiii aceștia?!”

TOTUL SE FACE ÎN JOACĂ, DAR SCOPUL E UNUL SERIOS

Programul social al Asociației Edulier ajută anual copiii din familii defavorizate din Corbeanca, Periș, Bălteni, Buriaș, Brătulești (Ilfov), Ciocănari (Dâmbovița), Ograda (Ialomița), București, Daia (Giurgiu). Sprijinul material este completat cu programe de educație nonformală, derulate anual: Săptămâna Magică, Școala de vară la țară, Punga Albă cu Visuri, Carnavalul Copilăriei, Să dăruim Copilăria, Lumea Copiilor, Edulier – Înapoi la Școală, Seara Acadelelor, Seara venețiană, Campionatul de Lego ș.a. La Fundaţia Edulier totul se face în joacă, dar la final scopul este unul serios.

„Încercăm să facem tâmplărie, pentru că ne-am dat seama că trebuie să îi înveți pe copii să se descurce în viață și să își găsească o profesie. Cei mai mulți dintre ei termină școala și ajung agenți de pază – băieții, iar femei de serviciu – fetele, asta dacă sunt norocoase. Totuși, trăim într-un sat în care eu am nevoie de cineva care să îmi pună flecuri la pantofi, să repare o bicicletă, să facă o jardinieră din lemn la flori, sunt foarte multe profesii care se pot face. Să coasă o față de masă, un șorț de bucătărie și ar putea să își câștige foarte ușor existența și să iasă cumva din situația asta în care sunt acum”, explică fondatoarea Edulier.
“Pentru mine este uimitor şi îmi dă cumva energia să continui faptul că aceşti copii, absolvenţi le zicem noi, care au trecut de 14 ani, se întorc şi ne ajută ca voluntari. Ştiu regulile. Răsplata este să văd că au înţeles că este nevoie să visezi întâi ca visul să ţi se împlinească!”.

Articol preluat din numărul 234/februarie 2017 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici