„Poţi avea un adevărat foc în suflet.” Despre arta vieții, cu Vincent van Gogh

Pe Vincent van Gogh l-am cunoscut la 11 ani, când am găsit într-o bibliotecă „Bucuria vieții” de Irving Stone (autorul care a scris și „Agonie și extaz”).

Uităm fapte și vorbe, dar nu uităm ce simțim, așa că îmi amintesc exact culoarea emoțională a cărții: un amestec de iubire, de neobosită explorare, dăruire, îndârjire, compasiune, iertare și o blândețe tandră a acceptării destinului – o acceptare nu resemnată, ci asumată cu înțelegere și înțelepciune.

Cu ani în urmă, am inclus „Bucuria vieții” pe lista celor mai importante 15 cărți care m-au format, alături de „Povești cu zâne”, „Micul detectiv” de Iosif Vișin, alături de Dostoievski și Camus. „Bucuria vieții” mi-a arătat cum să privesc viața ca să înțeleg omul. În timp, mi-a devenit un fel de carte-oglindă.

Citesc despre artiști și citesc ce scriu artiștii, pentru că ei vor să vadă lumea și viața, știu să le privească și pot să le exprime.

Citind scrisorile lui Vincent van Gogh către fratele său, Theo (publicate parțial și în limba română) l-am regăsit pe van Gogh din„Bucuria vieții”. Și mă smerește cât de temeinic gândea și înțelegea viața, la nici 40 de ani.

Iată câte ceva din ce am învățat de la Vincent van Gogh:

“Poţi avea un adevărat foc în suflet, şi totuşi nimeni să nu vină să se încălzească la el. Iar trecătorii văd doar o urmă de fum ieșind din horn și-și continuă drumul.”

Nu e fum fără foc. Vorbele lui van Gogh mi se par a fi o chemare la încredere și conștiință de sine, dar și o chemare la iertarea celor care nu văd focul care arde în tine. Și mi se mai pare că van Gogh ne cheamă să ne apropiem, ca să vedem lumina din fiecare și să ne încălzim la focul din inima celuilalt. Sau, cine știe, să-l ajutăm pe celălalt să se încălzează la focul din propria sa inimă.

“Dacă ai în cap o voce care-ți spune să nu pictezi, atunci, pentru Dumnezeu, pictează, iar vocea aceea va fi redusă la tăcere.”

Bob Dylan spunea că „oamenii au dificultăți în a accepta ceea ce îi copleșește”. Iar Neil Gaiman spune că de-abia când te simți ca și cum ai merge gol pe stradă înseamnă că începi să faci ceva bine. Este ceea ce se numește „sindromul impostorului”. Când munca noastră are un puternic caracter personal și ne exprimă identitatea apar îndoielile, ne este teamă de cum vom fi percepuți, ne este teamă de eșec. În plus, libertatea și bucuria pe care ni le oferă propriul talent și exprimarea de sine pot fi copleșitoare și uneori nu ne simțim pregătiți să ni le asumăm.
Zbori, chiar dacă ți-e frică. Nu încerca să fii nimic din ceea ce nu ești. Nu încerca să fii mai mic decât ești.

„Exagerează esențialul. Lasă evidentul vag.”

Artistul (liderul) ne trezește la ceea ce nu se vede, dar asigură mersul lucrurilor. Ca să știm, ca să nu uităm, să avem încredere, să ne bucurăm, să ne inspirăm. Adevărul se află în inima lucrurilor, ca matca în stup.

“Aș prefera sa mor de pasiune și nu de plictiseală.”

Placido Domingo spune că atunci „când nu mai face nimeni lucrurile cu pasiunea cu care le faci tu, ești la locul potrivit”.

Pasionaților li se spune adesea „Ia-o mai ușor”. Dar pentru ei a trăi cu pasiune e ușor. Oamenii pasionați de ceea ce fac ard intens. Deși această ardere le pare atât de nesănătoasă altora, oamenii care ard sunt mereu plini de viață și de bucurie și sunt o sursă de inspirație și de energie pentru ceilalți. Li se spune mai mereu să se liniștească.

Dar, chiar dacă în orice direcție corectă se poate merge prea departe și e bine să fim atenți la asta, oamenii așa-zis neliniștiți știu că direcția lor nu este greșită pentru că este mai puțin liniștită. Liniștea și neliniștea au roluri clare și distincte și e bine să lucreze împreună, nu să se judece sau să se elimine reciproc. Nu e util să aprinzi lumânarea la ambele capete. Dar lumânarea e făcută să ardă.

“Găsește ce este frumos în toate, oamenii prea puțin văd frumosul.”

E important să ne antrenăm să vedem frumosul din toate, pentru ca frumosul este o resursă mai importantă și mai eficientă decât altele. Și e nevoie să ne antrenăm pentru că este posibil să avem așteptări implicite și povești preferate care să ni-l ascundă. Frumosul și natura ne racordează implicit la ritmul și funcționalitatea universului. Așa regăsim seninătatea, inspirația și uimirea cu care ne-am născut.

Blaise Pascal spune: „În vremuri grele, să porți mereu ceva frumos în minte”. Îndemnul lui Rilke este: „La impas, caută să ai în preajmă ceva din natură, oricât ar fi de mic”.

John O’Donohue scrie că, oricât de împietrită de durere ne-ar fi inima, „există întotdeauna un loc rămas sensibil, la care frumusețea poate ajunge și pe care îl poate atinge” și că „frumusețea este o invitație la ordine, coerență și unitate. Când aceste nevoi sunt îndeplinite, sufletul se simte acasă în lume. Frumusețea este permanentă, dar este mereu nouă. Nimeni nu este imun la frumusețe. Frumusețea nu este niciodată o experiență neutră”.

“Lucrurile măreţe nu se fac din impuls, ci dintr-o serie de lucruri mărunte adunate laolaltă.”

Poate că și din impuls s-ar putea naște lucruri mărețe – dacă este un impuls inspirat. Dar să nu desconsiderăm obișnuitul, ordinarul, pentru că se află în fundamentul a toate. Extraordinarul este un extra al ordinarului. Vârful este construit pe o bază. De nicio treaptă a scării nu te poți lipsi.

“Nu-ţi înăbuşi inspiraţia şi imaginaţia, nu deveni sclavul modelului tău.”

Faptul că inspirația și imaginația sunt cheia către viziune, înțelepciune, creștere și împlinire nu mai este o taină.

Interesant este că van Gogh a vorbit despre sclavia față de model. E important să nu ne îndrăgostim de soluție, ci de problemă. E vital să rămânem inspirați, chiar dacă inspirația ne îndeamnă să schimbăm direcția despre care credeam că era bună, chiar dacă suntem chemați să ieșim din spațiul cunoscut.

“Cea mai bună cale de a-l cunoaşte pe Dumnezeu este să iubeşti multe lucruri. (…) Iubeşte multe lucruri, pentru că aşa afli adevărata putere, şi oricine iubeşte mult realizează multe şi poate îndeplini multe, iar tot ce e făcut din iubire este făcut bine.”

Iubirea nu e oarbă, ci clarificatoare. Dacă privești cu inima deschisă, vei vedea mai mult și vei înțelege mai bine. Astfel iubirea devine cea mai ofertantă resursă de inspirație, de înțelepciune și de imaginație.

“Acum străbat iarași o perioadă de greutăți și descurajare, de răbdare și nerăbdare, de speranță și amărăciune. Totuși, trebuie să înving toate piedicile, iar în cele din urmă voi reuși să înțeleg cum se face o acuarelă. Dacă ar fi atât de ușor n-ai mai încerca nicio plăcere deprinzând meșteșugul. La fel se poate spune și despre pictură”.

Procesul devenirii tale poate părea anevoios, dar este întotdeauna generos. Deprinzându-ți meșteșugul, îți activezi resursele de conștiință de sine, de inspirație, înveți să trăiești libertatea talentului cu care ai fost dăruit și înveți să-l practici cu bucurie. Căutarea meșteșugului este căutare de sine. Deprinderea meșteșugului este asumare de sine.

“A continua corespondența cu Pa [tatăl lui van Gogh] privitor la subiectul acesta ar însemna să arunc gaz peste foc, iar eu nu vreau să-mi pierd cumpătul. Mă pregătesc să-mi consacru toate forțele propriei mele existențe și lucrului.”

În ediția de iunie a Revistei CARIERE veți citi un interviu cu Chuck Edward – Head of Global Talent Acquisition, Microsoft. L-am întrebat cum rămâne autentic, dată fiind opoziția cu care se confruntă, în calitate de deschizător de drumuri. Mi-a vorbit despre reziliență și perseverență.

„Convingerea contează. Este important să fii convins de ceea ce crezi că este bine – pentru că, ai dreptate, vei fi testat, vor fi oameni care ți se vor opune. Contează enorm să știi care ți-e nordul. De asemenea, cred că leadershipul vine la pachet, în mod implicit, cu faptul că unora nu le vor plăcea deciziile tale, iar alții nu vor susține ce vrei să faci – dar trebuie să te împaci cu asta, trebuie să te simți confortabil în postura asta.

Cred că este foarte important să știi să savurezi vremurile bune, iar la momentele dificile, de rezistență și opoziție, să nu te gândești prea mult – pentru că nu le poți permite să te tragă în jos și să-ți afecteze concentrarea și claritatea în gândire. În plus, faptul că ți se opune rezistență înseamnă că generezi o schimbare. Dacă e prea multă armonie și toate merg ca unse….nu prea-i semn de transformare”.

“Puritatea sufletului și impuritatea corpului pot exista împreună.”

Cred că van Gogh ne invită nu numai să ne recunoaștem sufletul, ca resursă fundamentală și neîndoielnică de viață și de autenticitate, ci ne semnalează și pericolul gândirii binare – de tip „ori, ori”, ”totul sau nimic”. Majoritatea lucrurilor sunt „și, și”, iar „totul” este altceva decât știm noi măsura.

„Încerc din ce în ce mai tare să fiu eu însumi și să-mi pese relativ puțin dacă oamenii mă aprobă sau mă dezaprobă.”

Numai când ești tu însuți ai acces la toate resursele tale – atât pentru a fi fericit, cât și pentru a fi rezilient. Numai când ești tu însuți poți fi înțeles și recunoscut de cei asemeni ție, poți identifica ce ți se potrivește și te poți împlini. Numai când ești tu însuți ai acces la toate resursele de forță, inspirație și energie necesare pentru tot ce ai de trait, de iubit și de creat.

Ideea nu e să fii nepăsător față de ceilalți, ci să nu încorporezi acceptarea lor și opinia lor despre tine în identitatea ta, în percepția de sine.

“Chiar dacă nu am reușit, continui să cred că munca mea va fi dusă mai departe. Nu imediat. Dar mai sunt și alții care cred în lucruri adevărate.”

Iată că a reușit. Probabil mai mult decât a sperat, și-a imaginat și s-a gândit.