New York sau Paris? Care e locul tău de vis?

Anaïs Nin scrie, într-unul din jurnalele sale:

„Sunt îndrăgostită de New York. Se potrivește cu starea mea de spirit. Nu sunt copleșită. Este un cadru potrivit pentru viața mea tot mai intensă. Îmi plac proporțiile, anvergura, sclipirea, lustrul, soliditatea. (…) Noul. Vitalitatea. Este adevărat, e numai fizic. Dar te inspiră. Vino cu conținutul tău și vei crea aici o sclipire de cea mai mare forță. Nu sunt emoționată, sunt fără cuvinte. Stau dreaptă, puternică și primesc impactul. Simt arderea și dansul din toate. Trăiesc ușor, lin, activ, sunt numai ochi și urechi, în alertă. Simt un fel de exaltare, iar sângele-mi pulsează în vene în ritmul orașului.”

„Uneori mă gândesc la Paris nu ca la un oraș, ci ca la un „acasă”. Un adăpost intim, tainic, protejat de perdele. Sunetul ploii la geam, spiritul și corpul întoarse către intimitate, către prietenie, către iubiri. Încă o zi discretă și intimă de prietenie și iubire, un alcov. Parisul intim ca o cameră. Totul aici este gândit ca pentru intimitate. Între cinci și șapte este vremea când se întâlnesc îndrăgostiții. Aici este vremea cocktail-ului.”

Cum trăiești și cum te odihnești? Știi? Te gândești?

Știi să îți asiguri cele necesare vieții în așa fel încât să-ți trăiești viața cu bucurie, nu să fii consumat de viață? Știi să te odihnești în așa fel încât să te energizezi și să te hrănești, nu să te risipești?

Piramida lui Maslow ne arată ierarhia valorilor umane. Aș spune că nevoile fiziologice și de securitate sunt guvernate de instinct, iar nevoile de apartenență, de stimă și de autoactualizare sunt guvernate de intuiție. Instinctul este impunător și are o voce inconfundabilă. Intuiția, însă, este discretă, subtilă și este adeseori denigrată de rațiune. Dar mintea depozitează știința omului, în timp ce inima este conectată la înțelepciunea vieții. Așadar, știm să ne ascultăm intuiția?

Omul își poate satisface nevoia de apartenență, nevoia de stimă și nevoia de autoactualizare prin conexiunea la sine însuși, prin conexiunea la ceilalți și prin exprimare de sine. Pentru asta este nevoie de minte și inimă deschisă, de autenticitate, de deschidere către sine și către ceilalți, de timp pentru reflecție și reîmprospătare.

Dar cultura productivității ne înstrăinează de valoarea tihnei și zăbavei, iar cultura plăcerii simple și imediate ne îndepărtează de vulnerabilitate, de profunzime, de nuanțare și diversitate, de conexiune și de complexitate. Ne lipsim, astfel, de sursele reale de adevăr, de viață și de vitalitate.

Însă tihna nu e lene, iar vulnerabilitatea nu e slăbiciune. Toate marile descoperiri în știință, artă, filosofie, tehnologie au avut loc în tihnă, solitudine și reflecție, prin contemplare, prezență și atenție. Iar vulnerabilitatea este catalizatorul conexiunii umane și al conștiinței de sine.

„De ce a dispărut plăcerea zăbavei”, se întreabă Milan Kundera în Lentoarea. Totul trebuie să fie imediat, în zilele noastre. Dar există un ritm firesc al lucrurilor și nu e firesc degeaba. Între însămânțare și coacere, între naștere și maturizare, între idee și implementare există câteva etape firești de formare, consolidare și maturizare. Toate sunt necesare.

Că suntem extrovertiți (avem multă energie fizică, suntem concentrați pe lumea exterioară și avem nevoie vitală de stimuli externi și ne regenerăm în mulțime) sau introvertiți (avem multă energie mentală, suntem concentrați pe lumea interioară, suntem reflexivi și ne regenerăm în solitudine), cu toții avem nevoie de iubire, exprimare de sine, conexiune umană și apartenență.

New York-ul și Parisul simbolizează două moduri de viață, două lumi diferite. Anaïs Nin le prezintă în contrast și, astfel, fiecare dintre ele devine clară și revelatoare.

„New York-ul este opusul Parisului. Intimitatea este ultima grijă a oamenilor. Prietenia și formarea ei nu se bucură de nicio atenție. Nu se face nimic pentru a fi atenuată asprimea vieții. Se vorbește atât de mult despre „lume”, despre milioane, despre grupuri, dar nu este căldură pentru ființa umană, nu este căldură între oameni. Subiectivitatea – care este semnul vieții interioare – este persecutată. Nevoia omului de a crește și de a se dezvolta este primită cu încruntare. Subiectivitatea pare a fi, ea însăși, un defect.

Nu se fac complimente, nu se oferă laude – pentru că lauda este semn de politețe, iar politețea este semn de ipocrizie. Americanii sunt mândri să ți le spună numai pe cele rele. Tabuul „nu-vorbi-niciodata-despre-tine” este legat de cea mai sinceră și mai simplă căutare de sine și este luat drept egoism.

În Paris, când intri într-o cameră, ai parte de atenția tuturor, fiecare încearcă să te facă să te simți binevenit, caută să te includă în conversație, își exprimă curiozitatea și interesul față de tine, reacționează la tine. Dar aici, fiecare se preface că parcă nu vede, nu aude, nu privește nimic cu prea mare atenție sau cu prea multă intenție. Pe fața oamenilor nu se vede nici interes, nici reacție.

Lipsesc nuanțele. Relațiile par impersonale și fiecare își păstrează viața personală un secret, în timp ce la Paris tocmai viața fiecăruia este miezul conversațiilor, al revelațiilor intime și al împărtășirii de experiență.”

Conexiunea umană este dezordonată și poate fi răvășitoare și ne expune unor riscuri emoționale, dar este sursă de viață, iubire, bucurie și conștiință de sine. Se realizează prin disponibilitate sufletească și curiozitate față de celălalt, prin intimitate și conversație. Apropierea și legătura sufletească se întâmplă prin deschidere la inimă.

Subiectivitatea înseamnă bogăție de perspective și creează realitatea obiectivă. Individualitatea și diversitatea generează o abundență de unicitate și de unitate.

Apartenența este nevoia înnăscută a omului de a simți că face parte din ceva mai mare decât sine. Pentru că această nevoie este atât de primară, adeseori omul caută să și-o satisfacă căutând aprobare și integrare. Dar apartenența și integrarea sunt fundamental diferite. A aparține înseamnă a fi acceptat pentru exact cine ești. A te integra înseamnă a renunța la părți din tine (cele care „nu se potrivesc” cu mediul). Prin urmare, apartenența și integrarea nu deservesc același scop. Integrarea împiedică apartenența. Așadar, putem avea un sentiment real de apartenență numai dacă suntem autentici și numai în măsura în care ne acceptăm pe noi înșine.

Viața are sens numai prin conexiune umană și se trăiește în ritm firesc. Altfel, suntem neîmpliniți și nefericiți.

Așadar, viteza și lentoarea, compania și solitudinea, munca și odihna, taifasul și conversația – avem nevoie de toate și este loc pentru toate. Important este să știm că în orice direcție corectă se poate merge prea departe.

Așadar, adaugă în viața ta un pic de New York și un pic de Paris și creează spațiul tău de vis.