Marketing și istorie. Povestea “mare” a micilor
Unul original, botezând umoristic preparate, bauturi etc. La Iordache, într-una din seri, se terminase rezerva de maţe pentru cârnaţi – pe care mucalitul ziarist îi numea patricieni.
Astfel, patronului Iordache i-ar fi venit inspiraţia să frigă "patricienii" pe grătar fără înveliş, dar într-o formă mai mică. La tocătură Iordache a mai adăugat câteva condimente: chimen, cimbru, piper, bicarbonat şi salpetru. Din acea seară aceasta a devenit specialitatea casei, primind denumirea de "mici", "botezătorul" lor fiind Orăşanu. Mulţi spun că aceasta este „doar o legendă urbană, care poate funcţiona ca idee de marketing”.
La nivelul comunităţii academice specializate în studierea culturii culinare româneşti “micului” îi sînt aduse următoarele reproşuri: nu este un produs al bucătăriei tradiţionale – nu este asociat cu nicio sărbătoare religioasă sau tradiţie populară; nu este un produs al bucătăriei rurale – nu face parte din menu-ul obişnuit al niciunei regiuni folclorice; nu este un produs “istoric” – este considerat un produs tânăr al cărui consum este atestat abia în istoria recentă a României (cea mai veche reţetă este indicată la 1902).
Micul românilor constituie de multă vreme o “mare” poveste cu subiect de controverse. Printre altele, unii dintre specialiştii în domeniu subliniază că cel mai probabil, micul românesc a fost o rebrenduire a kebabului “lung” adus de otomani pentru a se integra perfect în noua România care îşi cîştigase independenţa la 1877.
În 2013, Guvernul României a iniţiat o cerere Comisiei Europene, în care se solicita ca reţeta originară de mici să fie inclusă pe lista reţetelor tradiţionale. Această cerere a şi fost acceptată. Cu toate acestea, controversele există. Unii spun că seamănă izbitor cu „cevapcici-ul“ sârbilor, unde reţeta este cunoscută mult mai devreme. Reţeta de bază îşi are originea în Balcani, mai exact în Serbia, încă din timpul ocupaţiei otomane, dar se întâlneşte şi în gastronomia grecească şi turcească, de unde se spune că a fost preluată de bucătăria românească (gustul micilor diferă de cel al cevapcicilor).
Nu putem încheia fără inedita “versiune” a lui Păstorel Teodoreanu – avocat și scriitor român, gastronom și iubitor de vinuri, membru de seamă al boemei ieșene și bucureștene în ceea ce privește autohtonii mititei,apărută în “Glasul Patriei” din 20 decembrie 1962: “Carne de vită de la ceafă sau de la coadă, sau pulpa – capacul. La 1 kg de carne, ¼ seu gros și curățat de piele. Carnea, împreună cu seul, se trece de două ori prin mașina de tocat. Se adaugă în carne miez de franzelă (de mărimea unei lămâi), muiat în mujdei de usturoi, sare, o linguriță de mirodenii: enibahar, chimen(dacă vrei), piper și o jumătate linguriță bicarbonat. Frămânți, până se face o pastă omogenă. Uzi cu apă un fund de lemn și palmele. Sucești câte o bucată pe masă până obții forma cilindrică știută. Tai în bucăți potrivite și-i așezi umezi pe-o farfurie. Îi pui la rece câteva ore. Pui grătarul încins, pe care ai așezat un rând de mititei, la foc moale. Cât stau la foc, îi învârtești mereu, până se întăresc. După ce s-au prăjit o serie, se servesc în vas acoperit și încălzit (altfel se sleiesc din cauza seului). În timp ce se consumă o serie, se pune la foc seria următoare. Prăjirea trebuie să se facă încet, ca să nu se pripească la exterior, rămânând cruzi la mijloc”…