Maria João Pires – despre muzică, schimbare, oameni și piane

Maria João Pires este o pianistă portugheză de muzică clasică. Primul său recital a fost la 5 ani, iar la 7 ani deja cânta Mozart în concerte. După o viață de muzică și dăruire, Maria Pires are înțelepciune de împărtășit.

”Muzica este a umanității, nu a muzicienilor. Locul muzicii este în viața oamenilor – dar muzica nu este numai a celor privilegiați, a celor care pot veni la concerte. Muzica este a tuturor.”

Este important să ne aducem aminte de drepturile noastre implicite și inalienabile. Accesul la frumos și la cultură ar trebui să fie la fel de liber și de necondiționat ca accesul la natură. Este un dat. Iar lucrurile ne sunt date printr-o rânduială întotdeauna înțeleaptă, chiar dacă uneori ne scapă. Să verificăm, așadar, câtă funcționalitate se află în lucrurile de noi create. Să ne reamintim de lucrurile care ne sunt date și să le luăm ca reper de funcționalitate.

„Chopin este iluminare. Viziunea lui despre artă și muzică este excepțională. Toți marii compozitori înțeleg mesajul și plantează semințele pentru perioada ce urmează. Toate semințele schimbării au fost plantate de cei de dinainte. Ce avem noi de făcut este să înțelegem schimbarea ce urmează și să o ducem mai departe. Trebuie să fim conștienți. Iar eu cred că marile genii, precum Chopin, sunt întotdeauna conștiente.”

Așadar, schimbarea este cu rost, oricât de misterioasă, imprevizibilă și surprinzătoare i-ar fi destinația. Ideal ar fi să o recunoaștem și să-i facem loc, lăsându-ne ghidați de un spirit luminat. Pentru toate acestea este, desigur, nevoie, de autenticitate, de prezență de spirit și de conștiință de sine.

„Fiecare dintre noi este un geniu. Ne naștem purtând în suflet un geniu și un lider. Iar aceasta este o comoară pe care o putem găsi numai în interiorul nostru. Nu ne mai rămâne decât să localizăm această comoară, să o scoatem la suprafață, să o punem în valoare și să o împărțim cu ceilalți”, spune Matthew K. Cross.

Când suntem autentici devenim conștienți de geniul din noi înșine și ne putem asculta intuiția – care ne va ajuta să recunoaștem schimbarea și să ne găsim calea.

„Muzica este întotdeauna speranță, pentru că ne conectează la univers și ne conectează la adevăr. La adevărul nostru. La originile noastre. La sufletele noastre. Această conexiune ne dă speranță. Unii compozitori fac asta cu multă forță. Beethoven îți transmite foarte puternic speranța aceasta. Dar Beethoven îți transmite și nevoia de a lupta – de a lupta pentru adevăr, pentru sufletele noastre, pentru ce e mai bun în noi, pentru partea aceea care ne conectează la spiritualitate. Beethoven face asta prin luptă, iar Schubert o face printr-o acceptare calmă, liniștită – care este o însușire simplă și minunată a sufletului omenesc: acceptarea durerii, acceptarea vieții, așa cum este ea. Dar toată muzica ne dă speranță, prin acceptare și prin conexiune.”

Beethoven – Sonata No. 23 in F minor, Op. 57, ‘Appassionata’ (Maria João Pires)
MARIA JOÃO PIRES – Piano Sonata Nº21, em Sí bemol, D 960* (Schubert)
Frédéric Chopin – The Nocturnes [Maria João Pires]

Într-adevăr, muzica ne conectează la noi înșine, la adevăr și la univers – acestea sunt conexiuni care se generează și se înnoiesc reciproc. Muzica nu este singura care le reface– natura, frumosul, arta, iubirea sunt, la rândul lor, trezitoare și (re)conectoare. Foarte important este să redevenim conștienți de importanța acestor conexiuni pentru identitate, pentru sănătate, bunăstare și bună funcționare. Și este important să le refacem în mod conștient, asumat, inspirat.

Cât despre speranță, luptă și acceptare – toate sunt relevante, toate au sens și sunt revelatoare, într-un amestec inspirat, cu doză potrivită din fiecare.

„Pianele moderne sunt prea materiale, prea greoaie, e dificil să le transformi în muzică pură. Dar au un sunet seducător. Pianele vechi au un sunet uscat, un sunet care nu seduce. Așa că atunci când cânți la un pian vechi cânți muzică pură. Nu demonstrezi ceva, rămâne doar muzica. Muzica și conexiunea ta cu dirijorul, cu muzicienii, cu orchestra, cu tine însuți și cu muzica. E foarte autentic. Pentru că atunci când cânt nu mă gândesc la faptul că trebuie să-i mulțumesc pe oameni. Mă gândesc că trebuie să-i iubesc pe oameni. Trebuie să fiu cu ei. Trebuie să fim împreună, să ne bucurăm de muzică. Pianele moderne nu creează această autenticitate. Ele te ajută să arăți ceva, să demonstrezi ceva. Iar asta e greșit. Îmi place experiența autentică.”

Adevărului i te supui, nu îl cucerești. Pe adevăr îl descoperi, îl explorezi, îl înțelegi, nu-l creezi, nu-l fabrici, nu-l fixezi. Adevărul nu seduce, ci smerește. Adevărul nu înfrânge, ci înalță. Nu limitează, ci eliberează.
Maria Pires ne invită să nu confundăm iubirea, conexiunea umană și dăruirea cu seducția și cucerirea. Acestea din urmă sunt tentante și par mai puțin riscante, dar, în realitate, sunt periculoase și neadevărate.
Ce este autentic este funcțional și ne conectează la adevărul universal. Prin urmare, să fim autentici și să creăm instrumente care deservesc autenticitatea. Să nu ne dezumanizăm, să nu ne automatizăm, să nu ne artificializăm. Oamenii nu au voie să devină mașini, iar fericirea nu poate fi automatizată. Din fericire.

„Ne-am pierdut simțul identității și nu mai suntem conștienți de nevoile celorlalți. Realitatea pare a nu mai fi importantă. Virtualul câștigă teren – iar asta e grav.”

„Fii sincer cu tine însuți” ne spune Shakespeare. La baza funcționalității se află autenticitatea, pentru că funcționează bine numai ce este în acord cu sine. Și numai ce este în acord cu sine poate fi în acord și cu toate celelalte.
E timpul să redevenim autentici și să ne declarăm interdependența. E timpul să trecem de la individualism la relaționism – iar asta se face prin fiecare pas și prin fiecare om. E nevoie să ne vedem și să ne acceptăm în întregime (cu visele, speranțele, victoriile și durerile noastre).

Așadar, după cum scrie și Stefan Zweig în Erasmus de Rotterdam, „zonele ordinei umane sunt zguduite de o nouă și uriașă izbitură. Omenirea este mai întrecută ca niciodată de propria ei activitate și trebuie să-și adune toate puterile și să se ajungă din urmă pe ea însăși. Lumea sufletească se preaschimbă. Omul este nevoit să cugete, să socotească, să trăiască în alte dimensiuni. Sufletul își pierde măsura și nu mai știe pe ce se poate bizui.”

Ce e de făcut? Ne spune și Eminescu: „Tu așează-te deoparte, regăsindu-te pe tine”.
Cum? Ne spune și Maria Pires: Ascultând muzica unui pian vechi.