Teama de a spune NU. Când ești copil, când ești angajat

De unde apare teama de a spune NU?

Încă din copilăria mică, pe la vârsta de doi ani, copilul începe să spună „nu”. Nu vrea să se spele pe dinți, nu vrea să se îmbrace, nu vrea să împartă jucăria, nu vrea să meargă la somn, nu vrea să își strângă jucăriile. Pare că dintr-odată, copilul acela mic, docil și drăgălaș se transformă într-un revoluționar care nu mai acceptă nimic! De cele mai multe ori, ca părinți avem una dintre aceste reacții: fie suntem autoritari și nu acceptăm niciun NU, impunându-ne voința, fie acceptăm toate NU-urile copilului, de teama de a nu isca ceartă. Ca să fie totul bine! Însa aceste două reacții extreme nu ajută copilul.

Prima reacție, aceea de a nu accepta niciun NU al copilului, sau foarte puține refuzuri, îl învață pe copil că nu e bine să spună NU, din cauză că părintele se supără, amenință și i se retrage dragostea. Aceasta e cea mai mare teamă a ființei umane: ca nu primește iubire și conectare. Eu am observat la fetele mele că, dacă mă supăr chiar și moderat, ele se sperie și își ajustează comportamentul de teamă să nu mă supăr. Fiindcă pentru copii, expresia „Mă supăr pe tine” este echivalentă cu „Nu te mai iubesc!”. Dacă stăm și ne gândim bine, și pentru noi, adulții, este extrem de greu să auzim „M-am supărat pe tine”…

A doua reacție, aceea de a accepta toate NU-urile copilului, din nou nu este una benefică pentru el, dar nici pentru relația noastră cu el. Fiindcă atunci când suntem permisivi, apare resentimentul la noi, părinții, pe care ni-l vom manifesta printr-o formă sau alta: fie vom izbucni mai târziu cu reproșuri de genul „Eu fac totul pentru tine, tu nu ești în stare nici măcar să te speli pe dinți când ți-o cer”, fie ne vom izola de copil și nu ne vom conecta cu ei la modul autentic, din cauza frustrării că nu suntem înțeleși și apreciați pentru câte lucruri lăsăm de la noi ca să îi fie bine lui. Fiind prea permisivi, le dăm senzația că îl lăsăm să facă așa cum vrea el, dar de teama conflictului, renunțăm la conectarea cu el. Nu punem limite. Renunțăm, practic la copil, iar asta e o formă de izolare.

Ambele reacții extreme – autoritar și permisiv – îi comunică celui mic că a spune NU este echivalent cu a pierde dragostea și conectarea. Că dacă spun NU, rămân singuri. Iar singuri și fără iubire, nu supraviețuiesc.

Cu timpul, copilul învață că a refuza ceva nu îi aduce lucruri bune. În relațiile cu prietenii nu va avea curajul să spună ce rol vrea să joace într-un joc, ca să nu fie respins. Nu va vrea să preia conducerea unui joc, de teamă că dacă propune ceva, ideea lui va fi luată în râs. Există pericolul ca, la adolescență, copilul care nu știe să spună NU să spună DA drogurilor, de teama de a nu fi exclus dintr-un grup. La școală, îi e teamă să spună că i se pare prea grea tema sau că nu e de acord ca un coleg să fie scos pe hol sau că nu i se pare corect să primească nota 2, de teamă să nu fie pedepsit și mai grav. A contesta o decizie a profesorului este dificil pentru oricine, oricât de încrezător a fost crescut de părinți. Însă copiilor cărora nu li s-au acceptat refuzurile le e teamă să își exprime părerea în public ca să nu fie pedepsiți.

Acești copii devin adulții care nu spun NU atunci când la serviciu primesc un proiect de făcut cu un deadline nerezonabil. Sunt cei care fac tot ce spune superiorul. Care nu negociază condițiile unui proiect. Ne este greu să spunem NU, de teama de a nu pierde aprecierea celorlalți. De cele mai multe ori, miza nu este un bonus sau o tăiere din salariu. Teama profundă e aceea de a nu pierde aprecierea șefului, deci de a nu pierde conectarea, de a nu intra în izolare.

De ce e rău să nu spunem NU?

A spune NU unei cerințe sau rugăminți, oricât de blânde ar fi ea, înseamnă de cele mai multe ori a spune un DA față de mine. Înseamnă că încep să îmi văd nevoile mele de timp cu familia, cu mine, de relaxare, de respect, de relaxare, de acceptare necondiționată, în fond. Dacă nu mă uit și către ființa mea, ea începe să se ascundă și să se șteargă ca și cum nu ar fi importantă. Însă ea nu dispare! Nevoia mea de a fi o ființă totală care e respectată și înțeleasă și apreciată total nu dispare. Părțile din sinele meu pe care le țin ascunse se revoltă și țipă să fie văzute. Dacă nu cu ajutorul vocii mele, atunci ele țipă cu ajutorul corpului meu, care somatizează durerea sufletească: apar durerile de cap, bolile de piele, durerile de genunchi etc.

De asemenea, nu ne face bine să nu spunem NU și din cauză că ajungem să nu ne mai fie dragă persoana care ne cere lucruri pe care noi le acceptăm. Ajungem să ne vorbim șeful pe la colțuri, cu alți colegi care nu îndrăznesc nici ei să spună NU. Ne retragem din relație și nu mai colaborăm cum am făcut-o la începutul jobului, cu pasiune, cu încredere și cu dorința de a duce o sarcină la bun sfârșit, cu satisfacția de a face o muncă din plăcere și care ne arată că suntem competenți. Încet-încet ne pierdem încrederea că suntem buni și valoroși, fiindcă nu mai muncim dăruind 100% din pasiunea noastră.

Așadar, atunci când nu spunem NU, pierdem relații importante din viața noastră, dar, mai ales, ne pierdem pe noi…

Cum facem atunci să ne învățăm copiii să spună NU?

Așa cum spuneam mai devreme, copilul are nevoie de limite, fiindcă ele îi dau siguranță și îi arată că părintelui îi pasă și nu renunță la el. Limitele reprezintă o formă de grijă față de copil și față de relație. Atunci când copilul nu se poate controla și are comportamente nerezonabile (spre exemplu nu vrea niciodată să se spele pe cap, ia mereu jucăriile altor copii sau nu protestează niciodată când alți copii îl nedreptățesc), o limită blândă, însoțită de ascultarea părintelui plină de empatie, îl ajută să elibereze dureri care îl împiedică să ia deciziile menite să-i facă viața mai ușoară. Deci, da, copilul are nevoie de limite, însă și de autonomie. Cum facem să balansăm aceste două nevoi ale copilului nostru, fiindcă ne dorim atât de mult ca el să poată spune NU, dar și să coopereze cu noi?

O idee frumoasă a fost cea a lui Larry Cohen, autorul filosofiei Playful Parenting, idee pe care am aplicat-o și care m-a ajutat enorm. Concret, părintele își poate face o listă a lucrurilor pe care consideră că poate să le ceară copilului. Anumite lucruri sunt acele valori-cheie la care nu putem renunța niciodată, cum ar fi regula că nu ne lovim, că nu furăm etc., însă și lucruri mai concrete, cum ar fi regula că ne spălăm pe dinți de două ori pe zi, că stăm în scaunul de mașină, că dormim la ora 22 etc. Vom vedea că, imediat ce începem să facem lista, nu o mai terminăm: atât de multe lucruri ne dorim de la copiii noștri! Dacă lista are 15 puncte, Larry Cohen spune să ne oprim doar la primele trei lucruri pe care le considerăm cele mai importante. Pentru acele lucruri merită să negociem cu copilul sau să punem limite. În acest fel, dintr-o listă de 15 puncte, copilul poate spune NU la 12, iar părintele poate pune limită la trei.

Experiența mi-a arătat că acest Top 3 lucruri importante se schimbă de la o zi la alta sau de la o săptămână la alta. Spre exemplu, dacă băiatul meu s-a spălat pe cap acum o săptămână și azi nu vrea să o facă, eu mă pot gândi așa: hai să îi cer să se spele pe dinți, dar îl las în pace cu spălatul pe cap. Sau nu îi mai cer și să facă curat în cameră azi. Mâine, Top 3 din listă se va schimba și îi voi cere să strângă masa. Lista asta, mie, ca părinte, îmi dă liniștea că am valori la care nu renunț în relația cu copilul meu, dar îi și dau multe zone din viața lui practică în care are un cuvânt de spus. Copiii mei reușesc, de multe ori să spună NU. Dar de multe ori nu reușesc, chiar și cu această listă! Iar atunci când nu reușesc, dar își doresc să spună NU, să refuze pe cineva, atunci îi ajut eu, ca părinte. Fiindcă a spune NU e tare greu.

Apare frica de respingere proprie, pe de o parte, iar pe de altă parte apare vinovăția că refuzi pe cineva pentru ale cărui sentimente de respingere te simți responsabil. De aceea, copiii au nevoie de ajutor. Dacă spre exemplu, la școală copilului i se pare prea multă muncă la un anumit obiect, atunci eu mă duc și vorbesc cu învățătoarea și îi vorbesc despre nevoia de relaxare a copilului meu în anumite momente. Dacă fetița mea nu vrea să vină o prietenă în vizită, iar ea e deja în fața porții, atunci eu, ca părinte, protejez lipsa de spațiu a copilului meu și îi spun prietenei sau mamei ei că fetița mea are nevoie de timpul ei personal. E tare greu să facem asta, dar așa învață copilul să își protejeze nevoile. Văzându-ne și pe noi cum le venim în apărare.

Așadar, e nevoie de o permanentă conectare cu copilul pentru a vedea ce se întâmplă în viața lui. Iar atunci când copilului îi e greu să zică NU, vom valida acest lucru și nu vom pune presiune pe el: „Cred că e ok să facem din când în când ce vor ceilalți. E greu să zicem mereu NU. O să zicem NU data viitoare, dacă putem.”

Unii nu reușesc să spună NU în relațiile lor de prietenie, dar nici în cele cu fratele / sora. Ei au tendința să accepte orice, să cedeze, de dragul relației cu celălalt. Și din teama de a fi respins sau neacceptat. Am văzut la petrecerea de Halloween de weekendul trecut că, atunci când eram doar eu cu fetița mea, Kimmy (aproape cinci ani), ea voia să aleagă muzica pe care o ascultăm pe YouTube. Însă cum au venit celelalte fetițe mai mari, a refuzat să mai aleagă, de parcă nu voia să iasă în evidență cu nimic. Pentru Kimmy, a ieși în evidență înseamnă a fi privită, ceea ce poate fi periculos, fiindcă poate fi criticată. Și respinsă. Așa simte ea.

Atunci i-am pus o limită: am zis că nu voi trece peste alegerea ei și că le vom ruga pe fetițe să ascultăm cântecul ei prima oară. Că ea merită să fie prima la alegerea cântecului. Ea a început să țipe, să plângă și să se zbată. Parcă nu voia să fie văzută. Și asta deși celelalte fetițe nu aveau nimic împotrivă. Am insistat că e ok să fie ea prima, că e în siguranță, că fetele nu o vor privi ciudat… A plâns 20 de minute, dar s-a eliberat de teama de a fi privită, de a fi respinsă. și i-a fost tare bine după aceea. S-a jucat cu fetele și îmi făcea semn când le spunea ce își dorește de la un anumit joc. Semnul zicea „Uite, reușesc și eu să zic ce vreau!”. Apoi am vorbit cu frații ei mai mari și le-am spus că, o vreme, Kimmy va avea nevoie să zică mai mult NU, și are nevoie să i se accepte acest NU. Au înțeles; am mai vorbit asta pentru fiecare dintre cei trei copii ai mei. Desigur că au zis ca toți trei au nevoie să zică mai mult NU și să li se respecte mai multe NU-uri!, dar au văzut o preocupare pentru sora lor mai mică, totuși.

Cum învățăm noi, adulții, să spunem NU?

Primul lucru pe care l-aș face ar fi să povestesc cu cineva drag despre teama mea de a refuza pe cineva. Aș explora cu persoana asta de încredere (care poate fi un prieten, terapeutul, partenerul de cuplu, fratele etc.) de unde vine teama mea de a zice NU. Cine m-a făcut în copilărie să îmi fie teamă să refuz cerința cuiva? Cum era când încercam să îmi îndeplinesc nevoile, chiar și pe ascuns? Eram pedepsit(ă) / apostrofat(ă)? Ce se întâmpla când ziceam NU? Cum reacționau cei din jurul meu? Am zis vreodată NU? Orice simt în moment ce povestesc, îmi permit să simt până la capăt. Să plâng, să mă revolt. Aceste reacții mă ajută să eliberez durerea legată de neputința mea din copilărie, de teama de neacceptare și respingere pe care le-am trăit atunci, și pe care o simt și acum, cu aceeași intensitate, ba poate chiar mai mare decât în copilărie. Acesta e primul pas: povestea din copilărie și eliberarea emoțională.

Pasul doi ar fi să încep a exersa a spune NU. Pot începe prin a le spune NU prietenilor apropiați. Le pot spune că trec printr-o etapă vindecătoare, în care îmi doresc să încep să îmi protejez nevoile. Și că am nevoie de suținerea lor, pentru a simți că nu se întâmplă nimic atunci când zic NU. Nu pierd dragostea nimănui. Sunt iubită în continuare. Spre exemplu, îi pot spune prietenei mele că azi nu mai vreau să ies cu ea, fiindcă am nevoie de timp pentru cititul meu. Sau că vreau să lenevesc. Apoi, văzând că sunt în siguranță în relațiile apropiate, pot începe a spune NU și la serviciu. Spre exemplu, îi pot spune șefei mele ca deadline-ul pentru proiectul X e foarte greu de îndeplinit pentru mine, că ar însemna să îmi neglijez familia o vreme îndelungată. Și îi pot propune alte soluții, așa încât deadline-ul să fie atins. E important să îi spun că „nu pot”, dar că mă interesează ca proiectul să meargă bine și mă gîndesc la alternative.

Ori de câte ori exersez să spun NU, apar emoții de teamă. Pe care nu vreau să le neglijez, ci să le trăiesc și să le împărtășesc cu cineva drag. Vedeți cât de importante sunt relațiile interumane, în ele ne vindecăm și învățăm să ne regăsim pe noi înșine!