Legătura profundă dintre stima de sine, procesul de învățare și reușita în viață a copilului tău
Ce este stima de sine?
Înseamnă acea atitudine față de sine care zice: orice aș face, chiar dacă sunt cel mai bun sau nu, chiar dacă greșesc în relațiile mele cu prietenii, cu părinții sau la școală, eu sunt demn de a fi iubit și sunt valoros! Studiile făcute de cercetăttorul Stanley Coopersmith asupra stimei de sine arată un fapt incontestabil: stima de sine apare și crește dacă în relația părinte-copil sunt sădite dragostea necondiționată și permanenta încurajare și suținere a procesului de învățare a copilului. Astfel, creșterea inteligenței se petrece în același timp cu cea emoțională. Nu separat.
Andrei are doi ani și construiește un turn din cuburi de lemn colorate. Le ia în mână, le ciocnește și le așază unul peste celălalt. În momentul acela mama îi spune: „Nu așa, dacă vrei să nu se răstoarne, pune-l pe cel mov dedesubt. Stai să îți arăt eu! Vezi? Așa. Bravo!” În altă zi, Andrei se joacă pe iarbă în parc și găsește o râmă. „Andrei, pune-o jos, spune bunica. Te murdărești!”. În mod repetat, Andrei este oprit din procesul de explorare. El învață că a fi curios nu e benefic pentru el. Dimineața înainte de a merge la grădiniță, tatăl îi spune: „Lasă-ma să te încalț eu, o să fim gata mai repede!” Oare chiar trebuie să ne grăbim în fiecare dimineață? Uneori e necesar, dar nu mereu.
Da, eu sunt unul dintre părinții care mai face din lucrurile de mai sus. Reacționez așa fără să îmi dau seama, realizez ce fac abia după ce am intervenit deja în procesul lui de învățare. De multe ori reușesc să mă stăpânesc din a da instrucțiuni, din a dirija felul în care se joacă, dar uneori nu pot asta. Fiindcă, la rândul meu, am fost oprită din a mă juca cu băiețelul de peste drum, fiindcă era afro-american. Eram oprită din a mângâia iepurii, ca să nu iau microbi. Și toate aceste restricții vin uneori valvârtej și în interacțiunea mea cu copiii. Ele erau bine intenționate, însă se pare că mi-au paralizat creativitatea și curiozitatea. Cred că e povestea multora dintre noi, cei care așteptau să li se spună ce aveau de învățat, de citit, și făceau, ca să fie bine. Am fost și la olimpiade naționale. Dar nu eram creativă și nici curioasă!
Ce atitudine l-ar ajuta pe băiețelul din exemplul de mai sus pentru a-și păstra curiozitatea și prospețimea naturală? Când construiește cu blocurile de lemn, mama stă lângă el și îl privește. Când ciocnește cuburile între ele, mama poate spune: „Poc! Uite ce zgomot fac cuburile tale, Andrei! Când le privește, mama poate îl poate întreba: „Ce culoare are cubul tău de jos?” „Loșu” spune Andrei. „Da! E un cub roșu – roșu ca obrăjori tăi frumoși atunci când râzi!”, spune mama luându-l în brațe.
Interacțiunea aceasta îi lasă drumul lui Andrei pentru o învățare complexă, pe care o va păstra la sine tot restul vieții: vede că mama aprobă tot ce face el cu construiurea turnului. Vede că mama îi admiră eforturile. Că mama interacționează cu el întrebându-l de culoare și că îl consideră capabil. Și vede că mama se bucură de prezența lui, fiindcă îi spune că îi iubește obrajii roșii, și deci, că îl adoră pe el cu totul! Este uimitor cum în această interacțiune simplă, plină de acceptare și iubire, mama facilitează crearea rețelelor neuronale care îi permit procesului de învățate să își urmeze calea naturală.
Când copiii încep școala, ei au deja 6-7 ani de învățare în spate, care vine din familie – acest fel de a descoperi și de a înțelege lumea va fi stilul de învățare pe care îl va duce cu sine la școală și în alte contexte sociale ale vieții. De aceea, îi suntem aproape copilului dacă îi respectăm curiozitatea și explorarea, iar atunci când dorește ceva periculos, spre exemplu să sară de la o înălțime foarte mare, îi putem da o alternativă: „Uite, de aici mie îmi pare periculos să sari acum, mi-e teamă că te poate durea. Dar hai să punem salteaua asta dedesubt și te țin de mână când sari, ce zici?”
Astfel, îi arătăm copilului cât de importantă e pentru noi dorința lui de a fi mare și puternic și curajos, așa încât ne gîndim la soluții. Stima lui de sine crește atunci când atitudinea și comportamentul tău spun: „Curiozitatea ta e importantă. Te sprijin să trăiești ce experiențe ți se par interesante și să le înțelegi!”
Cum încurajăm învățarea și cum îi ajutăm pe copii să își păstreze motivația interioară?
Așa cum atunci când ne este foame ne este imposibil să învățăm, un copil ale cărui nevoi emoționale de conectare și apropiere nu sunt îndeplinite – așa cum are el nevoie, nu așa cum credem noi, părinții, adeseori – nu se poate concentra să învețe. Fiindcă în creierul lui nu există spațiu pentru creativitate, descoperiri și achiziții. Toate resursele cortexului pre-frontal sunt folosite maxim pentru a opri durerea și dorul de conectare să nu iasă la suprafață. Un copil care are emoții reprimate nu mai are energie pentru a face față provocărilor școlii. Tot pentru Revista CARIERE am scris un articol despre Timpul Special și despre Joaca și Limite. Haideți să vedem cum le comunicăm dragostea necondiționată și atunci când vorbim de succesele sau nereușitele lor.
Un lucru e important de reținut când ne întrebăm cum motivăm copilul pentru a învăța sau a face ceva la care are talent: stima de sine este izvorul motivării! Dacă el simte că poate orice, că are ceva de oferit, atunci motorul învățării de pornește. Provocările sunt interesante atunci când copilul simte că le poate face față. Iar pentru a avea sentimentul „vreau să încerc, cred că pot!”, e nevoie ca noi, părinții, să îi fim alături!
Ce îi demotivează pe copii să încerce sunt obiectivele setate de școală sau de familie, care sunt peste puterile lor. Atunci când noi le spunem: „ai luat un 8, nu mă supăr, data viitoare poate iei 10”, noi le comunicăm că așa cum sunt ei acum, nu e suficient. Dragostea necondiționată în astfel de momente, care este solul stimei de sine ar putea arăta așa, pentru copil: „Ai luat 8. Cum e asta pentru tine?” Apoi ascultăm ce zice copilul. Dacă se simte rușinat că ar fi vrut să ia mai mult, îi spunem că pentru noi nota aceea nu contează, că el e la fel de valoros și cu nota 8. Îi putem asculta supărarea că a luat 8, care poate fi manifestată mai târziu, când noi îi spunem că e timpul să se spele pe dinți, iar el protestează. Da, așa fac copiii, își aleg pretexte ciudate pentru a descărca anumite suferințe. Apoi, fie în aceeași zi, fie în altă zi, îl putem întreba dacă pentru el e important să ia un 10. Iar dacă e, atunci ne oferim sprijinul real de a găsi strategii pentru a lua 10. Pentru mine, ca părinte nu e important acel 10. Dar dacă pentru el e, atunci vreau să îl ajut. Fiindcă acel 10 pentru el poate înseamna să fie în rând cu ceilalți, adică apartenența la grup. Poate vrea să își demonstreze că poate mai mult.
De aceea, dacă vedem că avem impulsul de a cere prea mult de la copiii noștri, de a întrerupe activitatea de explorare a copilului, e bine să observăm și să analizăm acest impuls, apoi să povestim cu cineva de ce ne vine să intervenim în viața și în jocul copilului. De ce ne enervează când e prea încet pentru ritmul nostru. De ce ne vine să părăsim încăperea și de ce ne vine să facem noi treaba lui pentru el. De ce îl certăm când este ultimul la cursa de atletism. Răspunsurile la aceste întrebări sunt capitole întregi din povestea vieții noastre, care merită multă atenție. Sunt capitole cu lacrimi în ele, care așteaptă să fie răsfoite și văzute acum, la maturitate. Fiindcă atunci, în copilărie ele au fost văzute prea puțin, le-am închis repede. Acum ne putem lua acest răgaz. Iar dacă îl luăm, șansele sunt foarte mari ca noi să fim alături copiilor noștri să scrie altfel de povești.
Otilia Mantelers va susține o conferință cu tema Stima de sine a copilului tău sâmbătă, 23 aprilie 2016, orele 10:13.30, la Hotel Sheraton. Informații găsiți aici. http://otiliamantelers.ro/conferinta-stima-de-sine-a-copilului-tau/