De ce plâng copiii din “te miri ce” motive?
“Simt prea mult“, ar răspunde ei.
Otilia Mantelers, psiholog și specialist în parenting (credit foto: Raluca Badescu)
“I feel too much.
That’s what’s going on.’
‘Do you think one can feel too much? Or just feel in the wrong ways?’
‘My insides don’t match up with my outsides.’
‘Do anyone’s insides and outsides match up?’
‘I don’t know. I’m only me.’
‘Maybe that’s what a person’s personality is: the difference between the inside and outside.’
‘But it’s worse for me.’
‘I wonder if everyone thinks it’s worse for him.’
‘Probably. But it really is worse for me.” (Jonathan Safran Foer)
Încep articolul despre unul dintre subiectele care doare cel mai tare, despre care părinții vorbesc cel mai mult, cu un citat din unul dintre autorii mei preferați din ultimii doi ani. Fiindcă Jonathan Safran Foer pare că știe ce este, cum arată și mai ales cum se simte durerea. Atât la copii, cât și la adulți. Da, azi scriu despre plâns, fiindcă plânsul este interpretat atât de greșit de societate. Ba manipulează, ba apare degeaba, ba tulbură, ba crește durerea. Oamenii se sperie de plâns și vor să-l facă să dispară, ca și cum așa ar dispărea și durerea. Însă ceea ce oamenii nu știu este că plânsul eliberează durerea. Despre asta scriu azi.
Părinții își cunosc copiii cel mai bine. Mai bine decât orice alt specialist în emoții de pe fața pământului. Iar ei știu când copiii lor au un motiv vizibil pentru care plâng și unul nedeslușit! Unul bun, acceptabil, și unul așa-zis de “răsfăț”.
Acesta de răsfăț este cel care frustrează cel mai mult, fiindcă sigur motivul acela e inventat cu siguranță! Azi pe a doua categorie de motive aș vrea să mă concentrez.
Prima categorie – aceea în care motivul plânsului este clar – e relativ simplă. “Relativ” e un cuvânt cheie și aici, dar vorbim imediat de el. Copilul s-a lovit și plânge. Uneori, e drept că plânge cam tare pentru o zgârietură imperceptibilă și țipă ca din gură de șarpe că îi va curge tot sângele din vene, dar motivul e vizibil! E o lovitură. Sau copilul plânge că e trist pentru ceva ce s-a întâmplat la școală. Sau că a luat o notă mică. Sau plânge că se desparte de tine. Așadar, în toate aceste situații, motivul plânsului e cât se poate de limpede, iar noi, părinții, facem ce putem. Fie ascultăm copilul, fie îl distragem, fie încercăm din răsputeri să reparăm situația. La sfârșitul articolului voi scrie cum ar fi minunat pentru copilul nostru să îi primim și să îi conținem plânsul.
A doua categorie de motive este cea mai controversată. Părinții pot scrie romane despre inventivitatea copiilor de a găsi motive de plâns. De la clasicul plâns după jucăria din magazin sau cel pentru faptul că ai îndrăznit să nu alegi bine culoarea paharului din care îi dai apă la plânsul pentru că nu te-ai gândit să îl lași să apese el primul pe butonul de la lift, să închidă el ușa, să zică el primul ceva. Sau – și mai și – să aștepte privindu-te să îți termini de mâncat felia de pizza și apoi să plângă cu lacrimile cele mai sincere că el voia să mănânce fix felia aceea! Nu am niciun dubiu că fiecare părinte are cartea lui de căpătâi cu motivele ingenioase de plâns ale copiilor.
Dar, v-ați gândit vreodată că, dacă toți copiii de pe planetă fac asta, există o explicație inteligentă și reală a “plânsului din te miri ce”? V-ați gândit vreodată că, dacă noi, adulții, suntem în stare să ne certăm un weekend întreg că unul din noi nu bagă laptele în frigider, iar celălalt întârzie mereu și apoi să ne întrebăm “Ce-a fost asta?”, este fix la fel ca motivele de neînțeles de plâns ale copiilor?
Fenomenul acesta, și la copii, și la adulți, a fost denumit de psih. dr. Aletha Solter “Broken Cookie”. Adică atunci când îi dai copilului biscuitele dorit, el plânge că e rupt, vrea altul și niciunul nu e bun! Cum se explică atunci plânsul copiilor din motivele acestea greu de crezut?
Imaginați-vă că în creierul uman se află o căsuță în care sunt adunate amintirile experiențelor traumatice ale copilului, pe care le voi numi locatarii acestei căsuțe – nu există o cămăruță la propriu, există o interacțiune între diferite părți ale creierului (amigdala, hipocamp, cortex prefrontal etc). Unii locatari, adică unele experiențe traumatice sunt evidente – un accident, o internare în spital, o boală, un părinte absent, o naștere grea, o sarcină grea a mamei. Aceștia sunt locatarii cunoscuți din căsuță. Alte experiențe nu sunt evidente – relația de atașament confuz cu mama, cu tata, cu cei care cresc copilul. Acestea sunt denumite traume de atașament, traume de iubire sau traume de dezvoltare. Despre acestea sunt scrise volume întregi. Pe aceste traume de iubire sunt sigură că le avem aproape toți părinții cu copiii noștri – eu, una, sunt sigură că atașamentul pe care l-am construit cu fiecare dintre copiii mei nu intră în categoria aceea pe care o doream, atașament securizant. M-am cam păcălit eu mulți ani că una, că alta, dar nu e chiar așa cum am crezut. Traumele de atașament sunt greu de văzut, fiindcă sunt la nivel de interacțiune părinte-copil și nu implică doar abuzul fizic, ci și pe cel emoțional. Spre exemplu, o mamă îi spune bebelușului său de 5 luni – Hai, nu mai plânge, zâmbește la mama! Hai, uite-o pe mama și zâmbește! Uite ce frumos ești când zâmbești! Bebelușul se va foi, se va uita în lături de 2-3 ori, apoi o va asculta pe mama și va zâmbi. De ce e aici traumă de iubire? Pentru că, dorind să fie pe placul mamei, bebelușul renunță la ceea ce simte, se rupe de el și, încet, încet, nu mai știe cine e. Iar trauma nu e altceva decât ruperea de sine!
Revenind la motivele de plâns ale copiilor și la metafora căsuței din creier care are niște locatari cunoscuți și mai puțin cunoscuți conștientului copilului, am uitat să menționez și traumele transgeneraționale despre care studiile făcute în ultimii 30 ani dovedesc că ele se moștenesc – acestea sunt fantomele din căsuță, care o bântuie. Locatarii cunoscuți conștientului copilului sunt motivele vizibile pentru noi. Cei necunoscuți sunt motivele plânsului din te miri ce. Imaginați-vă că un locatar necunoscut sau o fantomă din acea cămăruță se ridică în picioare și spune că vrea și el să fie băgat în seamă. S-a trezit din amorțire ca urmare a unui miros, sunet, interacțiune a copilului cu cineva care nu îl face să se simtă în siguranță (un trigger din exterior), sau s-a trezit pur și simplu pentru că așa vrea psihicul copilului. Subconștientul copilului cunoaște acest locatar, știe bine această durere emoțională, însă conștientul nu. Corpul copilului, cu sistemul său nervos știe un lucru sigur – că trebuie eliberat acest stres și că locatarul acela trebuie văzut, liniștit și împăcat, ca să nu mai facă gălăgie. Așa că, pentru a fi bine în corp, copilul trebuie să semnaleze ce se întâmplă acolo, dar nu are un motiv la îndemână, deoarece conștientul lui nu cunoaște locatarul. Așa că inventează un motiv oarecare. Un motiv din a doua categorie, cea de Broken Cookie, pe care am povestit-o mai sus. Copilul știe că trebuie să existe un motiv pentru a plânge – nu trebuie, dar așa ne-a învățat societatea, că trebuie să dăm socoteală de ce plângem – și atunci inventează unul.
Sper că acum motivele considerate puerile sunt mai clare pentru părinți.
Desigur, tot procesul cu căsuța, locatarii, fantomele și motivele e valabil și la adulți!!!
Acum, spre finalul articolului v-aș spune două vorbe despre ce au nevoie copiii în momentul plânsului sau țipătului – să fie crezuți, să fie validați și să stăm cu ei, să nu grăbim emoția. E crucial acest SĂ NU GRĂBIM EMOȚIA!!! Fiindcă uneori credem că dacă am validat-o (Ești supărat, ești furioasă, ești trist) e gata, ne-am făcut treaba și emoția pleacă. Dacă locatarul e unul necunoscut sau o fantomă, atunci emoția nu e gata repede. Durează minute bune, apoi revine și a doua zi. Astfel, copiii au nevoie ca noi să stăm cu ei și să le ascultăm plânsul, strigătul și să validam ȘI motivul plânsului – adică să înțelegem că un copil poate să plângă că s-a rupt biscuitele și să nu îi spunem cum copiii din Africa nu au ce mânca și să îi arătăm non-verbal că acest copil are dreptate!
Aseară, fata mea mi-a zis după ce a plâns dintr-un motiv din categoria a doua:
“Azi, la școală, mi-a venit să plâng. Nu aveam niciun motiv de colegi, de școală. Doar știam că tre să plâng. Am făcut niște TikTok-uri, am încercat să fiu atentă, am răspuns la ore, dar aveam nodul în gât. Și când am venit acasă și am plâns că nu vreau să fac temele, mama, eu știam că nu plâng de asta. Și nu știu nici acum de ce am plâns”.
Nici eu nu știu de ce a plâns. Pot doar să presupun, dar nu știu exact ce locatar necunoscut sau fantomă au vrut să fie văzute aseară.
Acest articol este preluat din ediția nr. 270 a Revistei CARIERE
Pentru abonare, click aici
